Într-o seară târzie de toamnă, Bucureștiul se scufunda într-o liniște ciudată. Străzile, acoperite de frunze arămii, purtau pașii grăbiți ai trecătorilor care se fereau de frigul pătrunzător. Toni Iuruc stătea la fereastra apartamentului său din centrul orașului, privind absent luminile palide ale felinarelor. Paharul de vin pe care îl ținea în mână era neatins, iar telefonul de pe masă vibra din când în când, dar el nu se mai obosea să răspundă. Prietenii îl sunaseră, familia îi trimisese mesaje, însă singura persoană de la care aștepta un semn părea hotărâtă să nu-i mai răspundă niciodată: Simona.
De la despărțirea lor, Toni nu-și găsise liniștea. Ziarele scriau despre ea aproape zilnic, despre revenirea pe teren, despre posibila logodnă cu un partener misterios, iar fiecare titlu era ca un cuțit răsucit în inima lui. Încercase să ignore, să-și umple timpul cu muncă și întâlniri de afaceri, dar nimic nu funcționa. În fiecare seară, chipul ei îi apărea în minte cu o claritate dureroasă: zâmbetul cald, ochii care îl certau și îl iertau în același timp, vocea ei care, în intimitatea casei, nu semăna deloc cu tonul sigur și ferm pe care îl folosea în fața camerelor de televiziune.
Toni oftă adânc. Se ridică de pe scaun, plimbându-se prin apartament. Pereții, încă plini de fotografii cu ei doi, păreau să-l urmărească. Își amintea de ziua nunții lor, de promisiunile pe care și le făcuseră, de planurile pentru viitor. Și totuși, ceva se rupsese. Orgoliile, diferențele de viziune, presiunea mediatică— toate se amestecaseră într-un amestec toxic care îi îndepărtase.
Dar acum, când zvonurile despre noua iubire a Simonei umpleau tabloidele, Toni simțea că nu mai poate sta deoparte. Nu putea lăsa ca femeia pe care o iubea să plece din viața lui pentru totdeauna.
Se așeză la birou, luă o foaie de hârtie și un stilou. De mult nu mai scrisese o scrisoare, dar simțea că un mesaj pe telefon ar fi prea rece, iar un apel telefonic ar fi refuzat. Avea nevoie de ceva mai profund, ceva care să ajungă direct la inima ei.
„Simona,
Știu că poate nu vrei să-mi citești cuvintele, știu că poate numele meu îți aduce doar amintiri amare. Dar nu pot să tac. Tăcerea m-ar ucide. Vreau să-ți spun doar atât: nu am încetat niciodată să te iubesc. Am greșit, am lăsat orgoliul să ne despartă, am fost orbit de ambițiile mele, dar tu… tu ai fost mereu sensul vieții mele. Te rog, dă-mi o șansă să-ți demonstrez că pot fi bărbatul de care ai nevoie. Întoarce-te la mine.”
Mâna îi tremura în timp ce scria. Își mușca buzele, ștergea cuvinte, le rescria, se oprea din când în când, pierdut în amintiri.
În același timp, la câteva sute de kilometri distanță, Simona se afla la Constanța, în vila ei de lângă mare. Privea valurile care loveau stâncile, cu o cană de ceai cald între palme. Liniștea îi făcea bine, departe de camerele de filmat și de interviuri. Zvonurile despre „partenerul ei enigmatic” nu erau complet false, dar nici complet adevărate. Simona știa să păstreze tăcerea acolo unde era nevoie.
Îi era dor de simplitate. De zilele când era doar „fata lui Stere și a Taniei”, care alerga pe terenurile de zgură cu racheta mai mare decât ea. Acum, totul era complicat: presă, sponsori, turnee, presiune. Iar în toată această furtună, Toni fusese cândva ancora ei. Dar și furtuna care o arunca la pământ.
Se gândea uneori la el, dar încerca să-și taie repede firul amintirilor. Nu voia să recadă în trecut. Totuși, când telefonul vibra pe măsuța de cafea și recunoscu numele lui pe ecran, inima i se strânse.
Ezită. O parte din ea voia să ignore apelul, să arunce telefonul în valuri. Dar alta, mai profundă, voia să răspundă.
Își trecu mâna prin păr și apăsă pe ecran.
— Alo?
Tăcere câteva secunde. Apoi vocea lui, încărcată de emoție:
— Simona… te rog, nu închide.
Ea oftă.
— Toni, de ce mă suni? Am fost clară data trecută. Drumurile noastre s-au separat.
— Nu pot să accept asta. Nu pot să stau și să privesc cum te pierd pentru totdeauna.
Simona își mușcă buzele. Cuvintele lui erau familiare, ca un refren pe care îl auzise de zeci de ori. Și totuși, ceva în tonul lui suna diferit: mai puțină mândrie, mai multă disperare.
— Toni, nu mai are rost. Ai avut șansa ta. Am încercat. Amândoi am încercat.
— Nu, Simona. Eu am lăsat orgoliul să ne distrugă. Eu am făcut greșeli. Dar acum știu că fără tine nu sunt nimic. Nu vreau să fiu doar un nume din trecutul tău. Te vreau în prezentul meu, în viitorul meu.
Lacrimi i se adunaseră în colțul ochilor lui Toni, deși ea nu le putea vedea.
— Te rog… dă-mi o șansă. O singură șansă.
Simona închise ochii. Valurile loveau mai puternic malul, de parcă și marea îi asculta zbuciumul interior.
— Toni… nu pot să-ți răspund acum.
Și închise apelul.
În acea noapte, Toni nu dormi deloc. Simți că trebuie să facă mai mult. Un simplu apel nu era suficient. Nici măcar scrisoarea pe care o începuse. Avea nevoie de un gest mai puternic, ceva care să o facă să creadă că schimbarea lui era reală.
A doua zi, își cumpără un bilet de tren spre Constanța. Știa că risca să fie respins, să fie privit ca un intrus, dar nu-l mai interesa. Tot ce voia era să-i spună privindu-i în ochi că încă o iubea.
Călătoria părea interminabilă. Fiecare kilometru îl apropia de femeia vieții lui, dar și de posibilitatea unui refuz definitiv. În buzunar avea scrisoarea pliată cu grijă, iar în inimă speranța că dragostea lor putea renaște.
Când ajunse la vila de la malul mării, soarele apunea, îmbrăcând cerul într-o nuanță roșiatică. Toni își strânse haina pe umeri și urcă pașii de piatră. Poarta era închisă, dar luminile erau aprinse.
Apăsă pe sonerie. Inima îi bătea nebunește.
După câteva clipe, poarta se deschise, iar Simona apăru, îmbrăcată simplu, cu un pulover alb și părul prins lejer. Privirea ei se încruntă când îl văzu.
— Toni?! Ce cauți aici?
El își adună toată forța.
— Am venit să-ți spun ceva ce nu pot spune prin telefon, nici prin scrisori. Am venit să-ți spun că te iubesc și că nu voi renunța la tine.
Leave a Reply