Mă numesc Simona D., și povestea mea nu începe cu victoriile de pe terenul de tenis, nici cu aplauzele mulțimilor sau medaliile strălucitoare. Povestea mea începe cu o copilărie care ar fi trebuit să fie un paradis, dar care s-a transformat într-un labirint de umbre.
Am crescut într-un oraș mic de provincie, unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea. Străzile erau prăfuite vara și pline de noroi iarna, dar pentru mine erau aleile libertății. Îmi plăcea să alerg desculță, să-mi simt tălpile arse de asfalt și apoi răcorite de iarba din curtea bunicilor. Îmi plăcea să visez că pot zbura, că mâinile mele sunt aripi, iar cerul nu are margini.
Mama era lumina casei noastre. O femeie tânără, blândă, care îmi cânta seara la culcare și mă îmbrățișa strâns, ca și cum ar fi vrut să mă apere de întreaga lume. Tata, în schimb, era un om rece, sever, cu privirea tăioasă și cu un pas greu care răsuna pe podea ca un tunet. Pentru ceilalți era respectat, un om muncitor, dar pentru mine era o prezență pe care o simțeam ca pe o amenințare.
Încă de mică, am descoperit tenisul. Aveam doar cinci ani când am pus pentru prima dată mâna pe o rachetă micuță, de jucărie. Mama a fost cea care mi-a cumpărat-o, iar eu am început să lovesc cu ea mingiuțe de cauciuc prin curte. Simțeam că am descoperit un univers numai al meu. Zgomotul mingii care ricoșa de zid era pentru mine o muzică.
Vecinii râdeau uneori, spunând că „fata asta o să spargă toate geamurile din sat”, dar eu nu mă opream. Alergam după fiecare minge, cădeam, mă ridicam, și o luam de la capăt. Tata se uita la mine cu sprânceana ridicată și spunea:
— Asta nu-i treabă pentru fete.
Dar eu nu-l ascultam. Aveam în mine o forță pe care nici eu nu o înțelegeam pe atunci.
Școala nu mă pasiona prea mult, deși eram o elevă silitoare. Învățam pentru mama, pentru zâmbetul ei mândru când primeam câte un zece. Însă adevărata mea dragoste era terenul de tenis. În fiecare după-amiază, după ce îmi terminam temele, fugeam la clubul sportiv din oraș. Era mic, cu terenuri crăpate și filee uzate, dar pentru mine era un templu.
Antrenorul, domnul Petrescu, m-a remarcat rapid.
— Fetițo, ai foc în tine, mi-a spus într-o zi. Dacă muncești, ai să ajungi departe.
Nu înțelegeam atunci ce înseamnă „departe”. Pentru mine, „departe” era să câștig următorul meci cu copiii din cartier. Dar în ochii lui se vedea o credință care mă făcea să vreau mai mult.
Anii copilăriei mele au fost, în aparență, plini de speranță. Dar dincolo de lumina terenului, în casa noastră se adunau nori grei. Tata era din ce în ce mai autoritar, mai posomorât, mai greu de suportat. Îmi amintesc cum vocea lui ridicată îmi încremenea sângele în vine. Mă ascundeam sub pat sau în dulap atunci când certurile izbucneau între el și mama. Îmi puneam mâinile la urechi și îmi promiteam că într-o zi o să scap.
Totuși, între aceste momente de teamă și neliniște, am avut și clipe care mi-au hrănit sufletul. Prieteniile din copilărie, mirosul de pâine caldă de la brutăria din colț, verile lungi petrecute la bunici, cu cireșe furate din pom și râsete până noaptea târziu. Aceste amintiri dulci au fost ancorele mele, bucățile de lumină care m-au ajutat să rezist.
Când am împlinit zece ani, am participat la primul meu turneu important. Nu aveam echipament profesional, doar o rachetă uzată și adidași ieftini. Dar am intrat pe teren cu inima bătându-mi nebunește și cu hotărârea de a arăta tuturor că merit să fiu acolo. Am pierdut finala, dar pentru mine a fost o victorie. M-am simțit văzută, auzită, importantă.
Mama plângea în tribune, iar tata… tata nu a venit.
De atunci, am știut că drumul meu va fi lung și greu, dar că nu voi renunța.
Aveam doisprezece ani când am înțeles pentru prima dată că lumea mea nu era la fel ca a altor copii. Pentru colegii mei, tații erau eroi: îi duceau la pescuit, le cumpărau biciclete, le spuneau povești înainte de culcare. Pentru mine, tata era o prezență care îmi strângea gâtul chiar și atunci când tăcea.
Într-o seară de vară, după antrenament, m-am întors acasă obosită dar fericită. Încă simțeam adrenalina în vene, iar în minte îmi repetam punctele reușite de la meciul de antrenament. Mama era la bucătărie, pregătind cina, iar tata stătea în sufragerie, cu televizorul deschis. Am trecut pe lângă el, încercând să mă fac nevăzută.
— Simona, vino puțin, mi-a spus cu o voce scăzută.
Am înghețat. Tonul lui nu admitea refuz. Am intrat în cameră și am închis ușa după mine.
A fost pentru prima dată când am simțit că trupul meu nu mai era al meu. Că mi s-a smuls ceva ce nu putea fi reparat. Am vrut să țip, dar vocea mi s-a frânt. Am vrut să fug, dar picioarele mi-au fost legate de pământ. Totul a durat câteva minute, dar pentru mine a părut o eternitate.
După aceea, m-am ascuns în cameră și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mama a bătut la ușă, întrebându-mă dacă sunt bine. I-am spus că mă doare capul. A crezut. Sau poate că nu a vrut să vadă adevărul.
Din acea zi, copilăria mea s-a terminat. Nu am mai fost niciodată aceeași.
Am început să mă simt murdară, vinovată, ca și cum eu aș fi făcut ceva greșit. În fiecare dimineață, când mă priveam în oglindă, vedeam nu chipul unei fetițe, ci un secret monstruos care îmi țipa în tăcere din interior.
Școala a devenit un loc straniu. Profesorii mă lăudau, colegii râdeau cu mine, dar eu mă simțeam ca o fantomă printre ei. Învățam mecanic, zâmbeam mecanic, dar înăuntru eram sfâșiată.
Singurul loc unde mai simțeam viață era pe terenul de tenis. Acolo, durerea mea se transforma în forță. Fiecare lovitură de rachetă era un strigăt pe care nu-l puteam rosti cu voce tare. Fiecare alergare după minge era o încercare de a fugi de umbrele din casa mea.
Am început să câștig turnee. Micuțe la început, apoi tot mai mari. În fiecare cupă ridicată vedeam o dovadă că nu sunt doar victima care plângea noaptea sub plapumă. Eram cineva. Eram luptătoare.
Dar noaptea… noaptea totul revenea. Aveam coșmaruri, în care ușile se închideau peste mine și pașii lui răsunau pe podea. Mă trezeam transpirată, cu inima bătând nebunește, și mă întrebam: „De ce eu? De ce nu pot să scap?”
Ani la rând am tăcut. Nu am spus nimănui. Nici mamei, nici antrenorului, nici prietenelor mele. Îmi era teamă că nu mă vor crede, că mă vor învinovăți, că îmi vor lua ceea ce iubeam cel mai mult – tenisul.
Am învățat să port o mască. În fața lumii eram fata zâmbitoare, talentată, ambițioasă. În spatele ușilor închise eram doar un copil rănit, care se stingea încet.
Trauma nu m-a părăsit niciodată. Dar, paradoxal, ea m-a făcut să devin mai puternică. Să împing limitele până acolo unde alții renunțau. Să transform fiecare lacrimă într-un pas spre victorie.
Și totuși, oricât de mult încercam să fug, nu puteam să scap de adevăr: înăuntrul meu trăia o rană care aștepta să fie recunoscută.
Leave a Reply