Nimic nu doare mai tare decât să spui părinților tăi că nu îi vrei lângă tine într-una dintre cele mai importante zile din viață. Și totuși, uneori, libertatea cere sacrificii. Simona stătea în fața oglinzii, încercând să-și aranjeze părul, dar mâinile îi tremurau. În apartamentul ei din București era liniște, prea multă liniște. Dincolo de sticlă, vedea un chip obosit, cu urme adânci de nopți nedormite.
— „O să creadă lumea că sunt nemiloasă”, șopti ea pentru sine.
Dar lumea nu știa ce însemna să crești sub o presiune continuă. Să fii văzută nu ca fiică, ci ca trofeu.
De ani de zile, Simona purta în ea o rană pe care nici un titlu de Mare Șlem, nici o victorie, nici o medalie nu o putea vindeca. Rănile din familie nu se tratează cu aplauze.
În copilărie, tenisul era totul. Părinții îi repetau zilnic:
— „Trebuie să câștigi! Trebuie să arăți lumii cine ești!”
Dar ce copil visează la podiumuri? Ea voia doar să alerge liberă, să râdă cu prietenele, să mănânce înghețată fără să fie certată. Însă tatăl ei, sever, nu accepta slăbiciunea.
— „Dacă pierzi, pierdem toți. Nu doar tu!”
La 10 ani, Simona învățase deja ce înseamnă vinovăția colectivă. La 15 ani, corpul ei era plin de febră musculară și de speranțe străine. La 20, avea trofee, dar nu avea prieteni adevărați.
Și la 30, avea bani, faimă, dar inima încă îi sângera din cauza unei copilării confiscate.
Când Toni a cerut-o de soție, Simona a plâns. Lacrimi adevărate, nu de victorie, nu pentru camerele de filmat.
— „Ești singurul om lângă care mă simt eu însămi”, i-a spus ea.
El a zâmbit și a strâns-o în brațe.
— „Atunci să fie nunta noastră, nu a lor.”
Cuvintele lui i-au răsunat în minte săptămâni întregi. „Nu a lor.” Pentru prima dată, cineva îi amintea că viața ei nu aparține părinților, sponsorilor, fanilor sau presei.
Ziua când le-a spus părinților a fost un cutremur.
— „Am să mă căsătoresc,” le-a spus calm.
Mama a zâmbit fals.
— „Știm, presa deja vorbește. Va fi o zi mare, o să fie lume importantă, televiziuni, invitați de seamă…”
Simona a ridicat mâna.
— „Nu, mamă. Nu vreau camere. Nu vreau spectacol. Și… nu vreau să veniți.”
A urmat o liniște care tăia respirația. Tatăl ei a izbucnit:
— „Cum îndrăznești? Noi te-am făcut! Noi te-am crescut! Noi am sacrificat totul pentru tine!”
Simona și-a adunat curajul și a privit în ochii lui.
— „Nu ați făcut-o pentru mine. Ați făcut-o pentru voi. Eu am plătit cu copilăria mea, cu libertatea mea. Nu mai accept.”
Zilele următoare au fost un iad. Telefoane, mesaje, rude care o mustrau:
— „Ești nerecunoscătoare!”
— „O să regreți toată viața!”
— „Un părinte rămâne părinte, chiar dacă a greșit.”
Dar Simona știa că, dacă ceda acum, viața ei de femeie liberă nu ar începe niciodată. Nunta ar fi fost încă un spectacol dirijat de alții.
Capitolul VI – Noaptea mărturisirii
În jurnalul ei, a scris:
„Încă o dată, vreau să fie clar: nu îi vreau acolo. Îmi doresc o zi fără umbre, fără amintiri care să mă bântuie. Vreau să intru în biserică fără să simt privirea tăioasă a tatălui, fără să aud șoaptele mamei. Ziua asta e a mea și a bărbatului pe care îl iubesc.”
Cuvintele au curs ca o spovedanie, ca o eliberare.
Când clopotele au început să bată, Simona s-a uitat spre ușa bisericii. Nu erau acolo. Știa că au încercat să vină, dar paznicii avuseseră instrucțiuni clare.
A pășit spre altar, iar pentru prima dată în viață nu a simțit lanțuri pe umeri. O ușurare imensă i-a invadat sufletul.
— „Acum începe viața mea,” și-a spus în gând.
Presa a explodat. Titluri mari: „Simona Halep își alungă părinții de la nuntă!”
Unii o judecau, alții o aplaudau. Dar Simona nu mai citea. Pentru ea, singura bătălie importantă fusese câștigată: cea cu trecutul.
Capitolul IX – După furtună
În seara de după nuntă, Simona s-a așezat la fereastră, cu Toni lângă ea.
— „Crezi că o să mă urască toată viața?” întrebă ea.
El îi luă mâna.
— „Poate. Dar acum trăiești pentru tine, nu pentru ei. Și asta înseamnă libertate.”
Simona a zâmbit amar. Știa că rana nu se va închide ușor. Dar pentru prima dată, avea dreptul să fie ea însăși.
Leave a Reply