Constanța mirosea a mare și a toamnă târzie. Străzile, familiare și totuși schimbate de trecerea anilor, o priveau pe Simona cu ochi calzi, de parcă întreg orașul știa ce urma să se întâmple. Nu era vorba doar despre nuntă, ci despre ceva mai profund: împăcarea cu tatăl ei, Stere Halep.
Ani întregi, între cei doi se ridicase un zid nevăzut. Nu era ușor să fii fiica unui om care trăise pentru visul ei, dar care uneori confundase dragostea cu presiunea. Își amintea nopțile lungi de antrenamente, cuvintele dure, privirea severă. Totuși, își amintea și momentele de tandrețe: mâna lui pe umărul ei când pierduse primul turneu, promisiunea că nu va fi niciodată singură.
Acum, înainte de a începe un nou capitol al vieții, Simona simțea că nu putea păși în căsătorie fără să închidă rănile trecutului.
2. Pregătirile pentru nuntă
Casa familiei era plină de oameni: decoratori, rude, prieteni. Mireasma de cozonaci și cafea fierbinte plutea în aer. Mama ei, mereu atentă la detalii, împărțea instrucțiuni.
— Simo, să nu uiți, mâine trebuie să mergi la probă pentru rochie, îi spuse aceasta.
— Da, mamă, nu uit, a răspuns zâmbind.
Dar în sufletul ei, Simona știa că proba rochiei era cea mai mică dintre emoțiile ce o așteptau.
Într-un colț al casei, Stere privea fotografiile de pe perete: Simona ridicând trofeul la Roland Garros, apoi la Wimbledon. Ochii îi străluceau de mândrie, dar și de regret. Își dădea seama că în toți acei ani poate ceruse prea mult, poate vorbise prea tare, poate uitase că fiica lui era și o fată care voia îmbrățișări, nu doar discipline.
Seara, Simona l-a găsit pe tatăl ei singur, în grădină. Vântul adia printre vițele de vie, iar marea se auzea în depărtare.
— Tată, putem vorbi?
El a ridicat privirea, surprins.
— Desigur, Simo.
— Știi… am tot simțit că între noi au rămas cuvinte nespuse. Și acum, când mă pregătesc de nuntă, nu vreau să le mai car cu mine.
Stere a tăcut. A inspirat adânc și a lăsat capul în jos.
— Am greșit, Simona. Poate că am vrut prea mult. Am crezut că te ajut, dar ți-am făcut rău uneori.
Ea a lăcrimat, dar a zâmbit.
— Știu, tată. Și te iert. Toate. Pentru că, dincolo de tot, ai fost acolo. Și vreau să fii și acum, în ziua nunții mele, nu ca o umbră, ci ca lumina mea.
Lacrimile au curs pe obrajii lui Stere, lacrimi rare, pe care Simona nu i le mai văzuse. El a întins brațele și și-au dat o îmbrățișare lungă, ca o punte peste anii pierduți.
Leave a Reply