Soarele de toamnă își lăsa razele calde peste Constanța, iar marea părea să respire într-un ritm liniștit, ca și cum ar fi vrut să binecuvânteze și ea ziua aceea. În aer plutea o emoție greu de descris, un amestec de nostalgie, bucurie și o tainică împăcare.
Simona Halep, aflată în fața celui mai important pas din viața ei personală, privea pe fereastra camerei sale din casa părintească. Dincolo de emoțiile firești legate de nuntă, în sufletul ei se simțea o liniște nouă: urma să primească binecuvântarea tatălui său, Stere, omul care fusese mereu un pilon, dar și o figură complexă în viața ei.
„Oare cum va fi momentul acesta?”, își spunea ea în gând, în timp ce-și trecea degetele peste rama unei fotografii vechi. Era o poză din copilărie: ea, cu o rachetă mai mare decât statura ei, iar lângă ea, tatăl, cu un zâmbet aspru, dar mândru. „De acolo a început totul…”, își șopti.
În curte, Stere Halep pregătea lucrurile pentru seara specială. Voia ca totul să fie simplu, dar încărcat de semnificație. Îi treceau prin minte atâtea amintiri: primele turnee ale fiicei, sacrificiile făcute pentru antrenamente, nopțile nedormite, dar și momentele de tensiune și tăcere. Tot ce fusese greu părea, pentru prima dată, să se adune într-un singur gest de reconciliere.
— Tată, ai nevoie de ajutor? întrebă Simona, ieșind pe verandă.
— Nu, fata mea, răspunse Stere, ridicând privirea și zâmbind larg. Totul e gata. Astăzi nu facem pregătiri complicate. Astăzi doar vorbim… și ne ascultăm.
Cuvintele acestea, simple și sincere, îi aduseră Simonei un nod în gât.
În acea seară, când viitorul ei soț a venit alături de familie, atmosfera era intimă, caldă. Nu erau reflectoare, nu era presiune mediatică, doar câțiva oameni apropiați și o liniște aproape sacră.
Stere i-a invitat să se așeze. Pe masă, alături de câteva bucate gătite de mama Simonei, se aflau și două pahare de vin roșu, vechi, păstrat special pentru ocazii unice.
— Simona, spuse tatăl, privind-o cu ochi umezi, deși vocea lui era fermă. Toată viața mea am visat să te văd fericită, indiferent dacă pe teren sau dincolo de el. Știi bine că am fost exigent, că uneori am părut dur, poate chiar prea dur. Dar totul a fost din dragoste.
Simona îi luă mâna și o strânse, simțind o căldură pe care nu o mai resimțise de multă vreme.
— Știu, tată, și azi vreau să-ți spun că te înțeleg. Că tot ce ai făcut, bun sau greu, m-a adus aici.
Apoi, Stere se întoarse către viitorul ginere, privind adânc în ochii lui.
— Pe tine te-am cunoscut mai târziu, dar am înțeles ceva: îi aduci liniște fetei mele. Și pentru mine, asta înseamnă mai mult decât toate trofeele adunate. Vreau să ai grijă de ea, dar vreau și să vă bucurați împreună de viață, nu doar să luptați.
Viitorul soț încuviință, emoționat:
— Vă promit că voi fi mereu alături de ea, în tot ce ne va aduce viața.
Apoi veni momentul binecuvântării. Stere se ridică încet, își așeză mâinile peste capetele celor doi și rosti cuvinte simple, dar pline de forță:
— Vă binecuvântez, copii ai mei, să aveți o viață plină de lumină, de respect și de dragoste. Să vă sprijiniți unul pe altul și să nu uitați niciodată de unde ați pornit. Și să vă fie familia un loc de pace, așa cum eu am încercat să fac pentru voi.
Lacrimile Simonei au început să curgă, iar mâna tatălui său tremura ușor. Erau lacrimi de împăcare, de iertare, de început nou.
Acea seară a devenit un capitol unic în viața lor, un punct de cotitură. Pentru Simona, era dovada că iubirea familiei, oricât de încercată, găsește mereu drumul spre lumină. Pentru Stere, era șansa de a spune ce poate ani de zile păstrase în tăcere.
Și astfel, cuvintele lui nu au fost doar o binecuvântare înainte de nuntă. Au fost o pecete pe o viață de luptă, iubire și iertare.
Leave a Reply