Soarele de toamnă apunea încet peste București, lăsând în urmă umbre lungi și un cer pictat în tonuri de portocaliu și roz. Simona Halep își sprijinea fruntea de geamul apartamentului ei, privind fără să vadă cu adevărat nimic. Orașul se mișca în ritmul său obișnuit: mașini claxonând, oameni grăbiți, copii râzând în parcuri. Dar pentru ea, totul părea departe, străin, ca și cum între ea și restul lumii se ridicase un zid de sticlă.
Ochii îi erau încă roșii și umflați de la plâns. În ultimele zile, lacrimile se transformaseră într-o rutină. Se trezea dimineața cu inima grea și, înainte să-și bea cafeaua, simțea deja nodul acela în gât pe care niciun cuvânt nu-l putea învinge. Când încerca să zâmbească, zâmbetul îi ieșea obosit, fals, ca o mască pusă doar pentru a-i liniști pe ceilalți.
Simona ridică mâna și trase adânc aer în piept. Își spuse în șoaptă, de parcă ar fi repetat o mantră:
— Nu sunt un eșec… nu sunt un eșec.
Dar imediat ce rosti cuvintele, o altă voce, aceea mai întunecată, aceea pe care încerca să o ignore, i se strecură în minte: „Și totuși, ce vede lumea în tine acum? O campioană căzută. O jucătoare care a plâns pe teren. O femeie care se teme să mai ridice capul.”
Lacrimile i se adunară din nou în colțul ochilor. Nu le mai putea opri. Se așeză pe canapea, își strânse genunchii la piept și lăsă plânsul să iasă, zgomotos, dureros, eliberator.
În hohotele de plâns, memoria ei o purtă înapoi, la copilărie. Vedea terenul de tenis prăfuit din Constanța, simțea mirosul de zgură amestecat cu aerul sărat al mării. Avea doar zece ani când tatăl ei, Nicolae, îi spunea mereu:
— Simona, nu renunța niciodată. Chiar și atunci când îți vine să plângi, chiar și atunci când pierzi, ridică-te și luptă din nou.
Atunci, cuvintele acelea erau simple, ca un joc. Nu știa cât de grele aveau să devină, câte nopți nedormite, câte lacrimi și câte temeri aveau să adune în ele.
Își amintea cum plângea după fiecare meci pierdut. Odată, când avea doisprezece ani, s-a prăbușit pe marginea terenului și a spus:
— Tata, eu nu sunt bună de nimic. Toți ceilalți sunt mai buni ca mine.
Iar el a ridicat-o și i-a spus cu blândețe:
— Nu ești învinsă, Simona. Înfrângerea e doar o lecție, nu o etichetă.
Dar acum, adultă, cu titluri de Grand Slam în palmares, cu milioane de fani, cu trofee care străluceau în vitrine, simțea că acea lecție se spulberase. Pentru prima dată, frica nu mai era doar de a pierde un punct sau un meci. Frica era mai mare: frica de a fi văzută ca un eșec în ochii lumii.
Când jurnalistul i-a pus microfonul în față, după ultimul meci pierdut, Simona a simțit cum tot zidul ei interior se prăbușește. Vocea îi tremura, ochii îi lăcrimau și, pentru prima dată în cariera ei, a lăsat să iasă cuvinte pe care le ascunsese ani la rând:
— Mi-e teamă… mi-e teamă să nu fiu văzută ca o învinsă.
În clipa aceea, sala a amuțit. Jurnaliștii au tăcut, camerele de filmat au surprins fiecare clipă, iar fanii de acasă au privit uimiți. O campioană, un simbol al forței și al perseverenței, își recunoștea fragilitatea.
Și totuși, în sufletul ei, mărturisirea nu i-a adus liniște. În loc de ușurare, a simțit că și-a expus cea mai mare rană.
Dialogul cu prietena ei
A doua zi, cea mai bună prietenă a ei, Andreea, a venit în vizită. Intrând în apartament, a găsit-o pe Simona întinsă pe canapea, cu televizorul oprit și lumina trasă.
— Simona, deschide, te rog, geamurile. Ai nevoie de aer.
— Nu vreau, a murmurat ea. Mi-e rușine să mai privesc afară.
— Rușine? Dar de ce?
Simona se ridică încet, își șterse ochii cu dosul palmei și spuse:
— Pentru că toți cred că sunt o înfrântă. Am fost tare atâția ani, iar acum… mă văd plângând. Își pierd încrederea în mine. Îmi pierd respectul.
Andreea se așeză lângă ea și îi luă mâinile în ale sale.
— Ascultă-mă bine, Simona. Oamenii nu te iubesc doar pentru trofeele tale. Te iubesc pentru cine ești, pentru munca ta, pentru faptul că nu ai renunțat niciodată. Chiar și acum, când plângi, când ești vulnerabilă, le arăți că ești om.
— Dar dacă mă văd ca pe o slăbiciune? Dacă îmi pierd statutul?
— Statutul? Tu nu ești un titlu, nu ești un clasament. Tu ești Simona. Și dacă lumea te vede plângând, atunci poate învață și ea că și campionii au voie să fie fragili.
Cuvintele prietenei au adus o briză de alinare, dar frica adâncă nu dispăruse. Era ca un ecou care răsuna din adâncul ei, mai puternic decât orice încurajare.
În acea noapte, Simona nu a putut dormi. Se plimba prin apartament, își frământa mâinile și se întreba din nou și din nou: „Cine sunt eu fără victoriile mele? Cine sunt eu dacă nu mai pot învinge?”
S-a privit în oglindă. Chipul ei era obosit, tras, dar ochii încă aveau acea scânteie pe care o recunoștea de când era copil. Și totuși, în spatele scânteii se ascundea frica de a dezamăgi.
A ridicat telefonul și a citit mesajele fanilor. Unele erau pline de dragoste: „Suntem alături de tine, Simona, indiferent de rezultat.” Dar altele, venite de la voci mai aspre, îi ardeau sufletul: „Ai îmbătrânit, nu mai poți. Poate e timpul să te retragi.”
Simona închise telefonul cu un oftat. Se așeză din nou pe canapea și își puse mâinile la tâmple.
— Poate au dreptate, șopti ea. Poate chiar sunt o învinsă.
Și plânsul o cuprinse din nou.
Întâlnirea cu antrenorul
A doua zi, antrenorul ei, Daniel, a venit să o vadă. Nu era un om al vorbelor multe, dar privirea lui spunea mereu mai mult decât o mie de fraze.
— Simona, trebuie să vorbim.
Ea dădu din umeri.
— Nu am energie pentru asta.
— Ba da, ai. Nu te-am văzut niciodată renunțând fără luptă. Și nu vei începe acum.
— Nu înțelegi… nu e vorba doar de un meci pierdut. E vorba de cum mă simt. De teama asta că lumea mă vede slabă.
Daniel se aplecă spre ea și spuse calm:
— Știi ce am învățat eu, antrenându-te? Că adevărata forță nu e să câștigi mereu. Adevărata forță e să ai curajul să îți arăți rănile și să mergi mai departe în ciuda lor.
Simona ridică ochii spre el, cu lacrimi în colțuri.
— Și dacă nu mai pot?
— Atunci înseamnă că ești om. Și oamenii pot fi campioni chiar și atunci când pierd.
Drumul spre redescoperire
Zilele următoare au fost un amestec de antrenamente, plâns și reflecții. Simona a început să scrie într-un jurnal. Fiecare pagină era plină de mărturisiri sincere: frici, speranțe, amintiri, promisiuni către sine.
Scria: „Nu vreau să fiu doar o campioană pe hârtie. Vreau să fiu un om care are curajul să înfrunte și întunericul din el.”
Cu fiecare zi, simțea cum lacrimile se transformau treptat dintr-o povară într-o eliberare. Încă plângea, dar acum plânsul era mai puțin despre rușine și mai mult despre vindecare.
Într-o dimineață, Simona a ieșit să alerge prin parc. Aerul era rece, iar frunzele cădeau ca niște petale arămii. Fanii au recunoscut-o și s-au apropiat. Un copil de vreo zece ani i-a spus:
— Simona, am văzut că ai plâns la televizor. Și eu plâng când pierd la fotbal. Dar dacă tu poți să plângi și totuși ești campioană, atunci și eu pot.
Simona și-a simțit inima încălzindu-se. Pentru prima dată, lacrimile ei nu erau un semn de slăbiciune, ci un exemplu.
S-a aplecat, l-a mângâiat pe copil pe umăr și a spus:
— Să nu îți fie rușine niciodată de lacrimi. Ele arată că îți pasă. Și dacă îți pasă, atunci nu vei fi niciodată un învins.
Și atunci, în acea clipă simplă, Simona a înțeles. Frica de a fi văzută ca o învinsă nu o definea. Lacrimile ei nu erau dovada eșecului, ci dovada curajului.
A continuat să alerge prin parc, cu zâmbetul întors pe chip, simțind că, deși drumul nu era ușor, încă era al ei.
Leave a Reply