Era o după-amiază rece de martie la Varșovia, iar zăpada se topea încet pe acoperișurile gri. Iga Nowak își strângea paltonul pe umeri în timp ce ieșea din complexul sportiv al Federației Poloneze de Tenis. Vântul îi trecea prin păr, dar în sufletul ei ardea o altă furtună — una pe care nicio haină nu o putea opri.
Tomasz Nowak, tatăl ei, o aștepta în mașină, cu motorul pornit. Nu mai venea des la antrenamente, dar de câteva săptămâni, de când aflase despre relația Igei cu un bărbat pe care el nu îl aproba, își făcea tot mai mult simțită prezența.
Când ea s-a urcat în mașină, tăcerea a fost mai grea decât frigul de afară.
— Ai terminat pentru azi? a întrebat el, fără să o privească.
— Da, răspunse Iga scurt.
Motorul zumzăia monoton. Tomasz și-a drese vocea.
— L-am văzut pe el așteptându-te ieri. Nu te mai ascunzi nici măcar la poarta clubului, văd.
Iga și-a întors privirea spre geam.
— Nu am de ce să mă ascund, tata.
— Ai tot ce ți-ai dorit: carieră, respect, viitor. Și vrei să le arunci pe toate pentru un… flăcău care nu are nici măcar stabilitate?
Tonul lui era rece, dar în spatele lui se simțea o teamă reală. Tomasz fusese mereu omul care își construise viața pe sacrificii. După ce mama Igei murise, când fata avea doar 11 ani, el își jurase că o va proteja de orice formă de durere. Dar acum, protecția lui se transformase în lanțuri.
— Nu arunc nimic, zise ea. Îl iubesc.
Cuvântul a răsunat în mașină ca o palmă. Iubesc. Simplu, curat, dar pentru Tomasz — periculos.
— Iubirea nu te ține pe podium, Iga. Munca, disciplina și mintea limpede te țin. Dacă el îți fură concentrarea, totul se prăbușește.
— Nu e despre podium, e despre viață! a izbucnit ea.
Tomasz a frânat brusc. Mașina s-a oprit pe marginea drumului.
— Viață? Eu ți-am dat viața asta! Fiecare zi din copilăria ta, fiecare oră de antrenament, fiecare lacrimă — toate au fost pentru tine! Și acum tu îmi spui că un bărbat pe care îl cunoști de nici un an valorează mai mult decât mine?
Iga îl privea cu ochi umezi.
— Nu e mai mult, tata. E altceva. Tu ești sânge, el e inimă. Nu pot alege între ele.
— Ba da, a zis el, ridicând tonul. Poți. Și trebuie.
Seara, în apartamentul ei mic din centrul Varșoviei, Iga a primit un mesaj: „Ne vedem mâine, după antrenament. Vreau să te duc undeva frumos.”
Era de la Piotr, bărbatul care îi schimbase lumea. Cu el, viața era simplă. Nu vorbea despre meciuri, trofee sau presiune. O privea doar ca pe o femeie, nu ca pe un simbol al sportului polonez.
Dar vocea tatălui ei răsuna în minte: Poți. Și trebuie.
În noaptea aceea, Iga nu a dormit. A privit în tavan ore întregi, amintindu-și cum, în copilărie, Tomasz o ducea la antrenamente în ploaie, cum o învăța să nu renunțe niciodată. Îl iubise enorm. Dar acum, iubirea lor părea o luptă.
A doua zi, după antrenament, Piotr o aștepta la poartă, zâmbind larg. Avea ochii verzi și o blândețe care o făcea să se simtă liberă.
— Am cumpărat bilete la Gdańsk, zise el. Doar noi doi, weekendul ăsta. Fără tenis, fără stres.
Iga zâmbi.
— Sună perfect.
Dar în acel moment, Tomasz a apărut.
— Perfect? a întrebat el, apropiindu-se cu pași grei.
Piotr s-a întors surprins.
— Domnule Nowak…
— Nu te obosi, a spus Tomasz. Iga, urcă în mașină.
— Tata, nu pot. Am planuri.
— Cu el? Planuri de ce? Să renunți la tot ce ai muncit?
— Nu renunț la nimic!
— Ba da! renunți la mine!
Trecătorii începuseră să se oprească. Iga s-a rușinat.
— Te rog, nu aici.
Dar Tomasz era roșu la față.
— Știi ce faci? Arunci cu noroi în tot ce am construit! Eu nu te-am crescut ca să te pierzi într-un vis ieftin de dragoste!
Piotr a făcut un pas înainte.
— Domnule Nowak, cu tot respectul, eu o iubesc. Nu vreau să îi iau nimic, vreau doar să fiu alături de ea.
— Tu n-ai idee ce înseamnă să sacrifici, a spus Tomasz printre dinți. N-ai crescut un copil singur, n-ai vândut mașina ca să-i plătești cantonamentele.
Iga s-a interpus între ei.
— Gata! Ajunge!
Tatăl ei a privit-o. Ochii lui, altădată calzi, acum erau plini de neîncredere.
— Deci îl alegi pe el?
Lacrimile i s-au adunat în colțul ochilor.
— Nu pot să te aleg pe tine în locul lui, tata…
Tăcere. Doar vântul și inimile care băteau prea tare.
Tomasz a făcut un pas înapoi.
— Atunci nu mă mai căuta.
Și a plecat.
Zilele au trecut, iar Iga a încercat să continue. Se antrena, zâmbea, dar simțea un gol. Piotr o sprijinea, dar ceva în ea era frânt. De fiecare dată când lovea mingea, auzea vocea tatălui: Eu ți-am dat viața asta.
Într-o seară, după o victorie într-un turneu mic, a vrut să-l sune. A format numărul, dar n-a avut curaj să apese apelare.
Două luni mai târziu, Tomasz a suferit un infarct.
era la Paris, la un turneu important. Telefonul a sunat la ora 3 dimineața. Vocea vecinei tatălui ei era tremurată:
— Iga, îmi pare rău…
Ea a rămas cu telefonul în mână, fără aer.
Când s-a întors la Varșovia, orașul părea mai rece decât oricând. În apartamentul tatălui ei, totul era la locul lui — trofeele ei, fotografiile din copilărie, chiar și un album pe care el îl ținuse mereu ascuns. Pe copertă scria cu litere tremurate: Fata mea, viața mea.
L-a deschis. Înăuntru erau decupaje de ziare, poze, scrisori netrimise. Pe ultima pagină, o frază:
Dacă o iubesc, trebuie să o las să aleagă. Sper doar să nu fie prea târziu.
Iga a izbucnit în plâns.
A rămas acolo ore întregi, atingând fotografia lor de la primul ei trofeu. Apoi, încet, a spus:
— Ți-am spus că nu pot alege între inimă și sânge. Dar viața a ales pentru mine.
La înmormântare, Piotr a stat lângă ea, ținând-o de mână. Nu au vorbit. Nu era nevoie. Vântul sufla printre cruci, iar cerul era acoperit de nori grei.
După ceremonie, Iga s-a dus singură la mormânt. A pus pe piatră o minge de tenis — mic simbol al lumii care îi unise și îi despărțise.
— Ai avut dreptate, tata. Dragostea nu te ține pe podium… dar nici victoria nu umple golul iubirii.
S-a ridicat și a plecat încet, cu inima plină de regrete, dar și cu o înțelegere nouă: uneori, iubirea și loialitatea nu se pot împărți.
Uneori, trebuie să pierzi ca să înțelegi ce ai avut.
Leave a Reply