Simona Halep se pregătește pentru nunta ei după ce s-a logodit cu iubitul ei.

Vara aceea avea ceva aparte. Aerul mirosea a flori de tei, iar cerul părea mai senin ca niciodată. Pentru Simona Halep, era mai mult decât o simplă vară – era începutul unui nou capitol din viața ei. Deși trăise momente grandioase pe terenul de tenis, cu trofee ridicate și lacrimi de bucurie, nimic nu se compara cu emoția care îi umplea inima acum.

De câteva săptămâni, de când spusese acel „da” care îi schimbase viața, lumea ei părea mai luminoasă. Logodna fusese un moment magic, într-un loc retras de pe malul Mării Egee, acolo unde iubitul ei – Andrei, bărbatul care reușise să o cucerească prin simplitatea și sinceritatea sa – îngenunchease cu inelul în mână, sub lumina blândă a apusului.

Simona își amintea fiecare detaliu. Vântul îi ridica ușor părul, valurile se spărgeau leneșe de țărm, iar inima ei bătea cu o forță pe care nu o mai simțise de mult. „Vrei să fii a mea pentru totdeauna?” o întrebase el, cu voce tremurată. Iar ea, cu lacrimi în ochi, spusese: „Da, de o mie de ori, da.”

De atunci, zilele curgeau într-o dulce nebunie. Agenda ei, odinioară plină de antrenamente și turnee, era acum dominată de planuri de nuntă.

Simona stătea la masa din living, cu laptopul deschis și o mulțime de mostre de culori împrăștiate în jur. Nu fusese niciodată genul de femeie obsedată de detalii, dar acum voia ca totul să fie perfect. Florile, lumânările, muzica – fiecare detaliu trebuia să reflecte povestea lor.

– „Crezi că ar trebui să mergem pe nuanțe de alb și bej sau ceva mai îndrăzneț?”, l-a întrebat ea pe Andrei, care o privea zâmbind, sprijinit de tocul ușii.

– „Tu să decizi. Orice alegi tu va fi perfect”, i-a răspuns el.

Era felul lui de a o lăsa să conducă, dar și de a-i arăta încrederea totală. Simona zâmbi, conștientă că în viața de zi cu zi ea era cea disciplinată, planificatoarea, cea care controla totul – dar în iubire, Andrei o învățase că uneori e frumos să te abandonezi.

Când telefonul a sunat, vocea mamei ei a umplut camera:

– „Draga mea, am fost azi la atelierul de rochii. Designerul a spus că prototipul e aproape gata. Vrei să mergem să-l vezi mâine?”

Simona simți un nod în gât. Rochia. Acea rochie pe care o visase încă din copilărie.
– „Desigur, mamă. Abia aștept.”

Atelierul era un sanctuar al eleganței. Mătase, dantelă, panglici și crochiuri desenate cu grijă. Când rochia a fost adusă, Simona a rămas fără cuvinte. Era delicată, dar puternică – exact ca ea. Dantela fină îmbrăca umerii, iar talia era marcată cu o panglică subțire din satin.

– „E perfectă”, a spus, atingând materialul. „Parcă spune povestea mea.”

Mama ei, cu ochii umezi, a atins-o pe obraz.
– „Ești cea mai frumoasă mireasă pe care am văzut-o vreodată.”

Simona a zâmbit, dar lacrimile nu au putut fi oprite. Se gândea la tot ce trecuse ca sportivă – la sacrificii, la oboseală, la momentele de singurătate. Acum, în sfârșit, viața îi oferea o bucurie liniștită, umană, firească.

În serile liniștite, când planurile se domoleau, Simona și Andrei se așezau pe terasa casei lor din Constanța. Priveau marea și vorbeau despre viitor.

– „Îți dai seama? Peste o lună o să fim soț și soție.”
– „Și viața va fi exact așa cum o facem noi”, a spus ea, sprijinindu-și capul pe umărul lui.

Simona își amintea cum s-au cunoscut. Nu la o gală fastuoasă, nici la o conferință de presă, ci într-o cafenea micuță din Paris. El era un arhitect român stabilit acolo, venit să lucreze la un proiect urbanistic. Ea, obosită după un turneu, căuta o clipă de liniște. O privire scurtă, un zâmbet, o conversație care a durat ore. Așa începuse totul.

Dimineața zilei mult așteptate a sosit. Soarele răsărea peste Constanța, iar în aer se simțea o emoție aparte. Simona se trezise devreme, incapabilă să doarmă. Își privea rochia atârnată de ușă și încerca să respire adânc.

– „E doar o zi ca oricare alta”, își spuse, deși știa că minte.

Când Andrei i-a trimis un mesaj cu textul „Abia aștept să te văd în alb”, inima ei s-a topit.

La biserică, florile albe se împleteau cu mirosul de mir. Prieteni, familie, colegi de breaslă – toți erau acolo. Când ușile s-au deschis și Simona a pășit pe covorul alb, un murmur s-a auzit printre invitați. Era radiantă.

Andrei o privea ca pe o minune. În ochii lui era recunoștință, iubire, promisiune.

Preotul a început slujba, dar pentru Simona, timpul părea suspendat. Tot ce conta era mâna lui în mâna ei. Când a rostit jurământul – „Te iubesc azi, mâine și mereu” – lacrimile au curs necontrolat.

Sala de recepție era decorată ca o poveste: flori albe, lumini calde, muzică live. Printre invitați se aflau prieteni dragi, inclusiv foste colege din tenis. Toată lumea dansa, râdea, trăia momentul.

Simona și Andrei au deschis seara cu un dans lent. Melodia era preferata lor – „Perfect” de Ed Sheeran – piesa pe care Andrei o pusese în acea seară a logodnei.

– „Ți-am spus atunci că o să dansăm pe ea la nunta noastră”, i-a șoptit el.
– „Și uite-ne acum”, a răspuns ea, lipindu-se de pieptul lui.

Timpul părea să se topească între pașii lor. Lumea dispăruse, rămăseseră doar ei doi.

Seara târziu, după ce oaspeții se retrăseseră, Simona a scos din geanta de mireasă o scrisoare. O pregătise în secret pentru Andrei.

> „Dragul meu,

Când te-am întâlnit, nu știam că viața mea se va schimba atât de profund. Tu m-ai învățat că iubirea nu înseamnă perfecțiune, ci acceptare. M-ai învățat să râd, să uit de presiune, să fiu femeia care visează din nou.

Am câștigat trofee, am urcat pe cele mai înalte podiumuri, dar astăzi, privind în ochii tăi, știu că cea mai mare victorie este iubirea noastră.

Te iubesc mai mult decât pot spune cuvintele.

– A ta, Simona.”

Când el a citit rândurile, lacrimile i-au înmuiat vocea. A îmbrățișat-o, spunând doar:
– „Și eu te iubesc. Mereu.”

Au ales Grecia – locul în care totul începuse. Plajele erau la fel, dar acum totul părea mai plin de sens. Mergeau desculți pe nisip, râdeau, se tachinau, își aminteau de prima lor întâlnire.

– „Dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge aici, n-aș fi crezut”, a spus Simona.
– „Și totuși, aici suntem. Împreună.”

Noaptea, pe terasa hotelului, priveau stelele.
– „Știi ce e ciudat?” a întrebat ea. „Am crezut mereu că fericirea vine din câștiguri, din aplauze. Dar fericirea adevărată e… aici.”
– „În liniștea dintre două bătăi de inimă”, a completat el.

Timpul a trecut, dar iubirea lor a rămas la fel de vie. Simona a continuat să joace tenis, dar cu o altă lumină în priviri. În fiecare meci, știa că în tribune o așteaptă omul ei, zâmbind cu mândrie.

Când a câștigat din nou un turneu important, a alergat spre el și i-a spus:
– „Trofeul acesta e și al tău.”

Andrei a râs:
– „Eu am câștigat deja premiul cel mare.”

Ani mai târziu, într-o dimineață de primăvară, Simona și Andrei plimbau o fetiță de mână. O chema Sofia. Râdea, sărind peste bălți.

– „Mami, tati, ce e iubirea?”

Simona și Andrei s-au privit.
– „Iubirea e ceea ce ne ține împreună, micuțo. E tot ce rămâne atunci când lumea tace.”

Vântul adia ușor, iar în zare se vedea marea – martoră tăcută a unei povești care începuse cu un simplu „da”.

Povestea Simonei Halep și a lui Andrei nu era doar despre o nuntă. Era despre regăsire, despre echilibru, despre frumusețea momentelor simple. Era dovada că, uneori, cele mai mari victorii nu se obțin pe terenul de tenis, ci în inima celui pe care îl iubești.

Și astfel, Simona Halep, campioana care cucerise lumea, își găsise în sfârșit pacea și iubirea care nu se măsoară în trofee, ci în priviri, în gesturi și în promisiunea eternă:
„Împreună, pentru totdeauna.”