Era o dimineață liniștită de toamnă, cu soarele încă timid peste malul mării. Aerul mirosea a sare și a început de poveste. Simona își înfășurase un șal subțire peste umeri și privea cum lumina se juca pe valuri, aceleași valuri care o văzuseră crescând, visând, pierzând și regăsindu-se.
După atâția ani de zgomot — interviuri, antrenamente, presiune, mii de priviri ațintite asupra ei — tăcerea aceasta era cel mai prețios trofeu. Nu mai simțea nevoia să demonstreze nimic. Lângă ea, pe o măsuță de lemn, o cană cu ceai de iasomie aburea leneș.
Telefonul vibra. Era un mesaj de la el.
„Am o surpriză pentru tine azi. Fără camere, fără presă. Doar noi.”
A zâmbit fără să-și dea seama. De când îl cunoscuse, surprizele lui aveau o singură regulă: nu erau despre lux, ci despre emoție. Și totuși, de data asta, tonul mesajului suna altfel.
Seara trecută, când îl privise în ochi, simțise că ascunde ceva. Nu era secretul acela tensionat, ci un fel de emoție reținută, ca atunci când știi că urmează să dăruiești ceva care contează cu adevărat.
Așa că a răspuns scurt:
„Voi fi acolo. Unde mă duci?”
„Vei vedea. Poartă ceva confortabil. Și zâmbește.”
A râs singură. El știa că uneori uita să zâmbească atunci când emoțiile o copleșeau. De data asta, însă, zâmbetul îi venea firesc.
Pe drum, tăcerea dintre ei era caldă. Muzica din mașină curgea lin — un amestec de jazz și ploaie — iar mâinile lor se atingeau din când în când pe schimbătorul de viteze, fără intenție, dar cu sens.
„Unde mergem?” a întrebat ea, privindu-l cu o curiozitate copilărească.
„Acolo unde liniștea are glasul tău,” a răspuns el, fără să o privească.
Ea a zâmbit din nou, știind că atunci când devenea poetic, urma ceva mare.
După aproape o oră de mers, au părăsit drumul principal și au intrat pe o alee de piatră, flancată de pini bătrâni. Vântul aducea miros de lemn ud și mare. În fața lor, în depărtare, se zărea o clădire albă, elegantă, cu ferestre mari și acoperiș de ardezie.
Simona a clipit de câteva ori, încercând să-și dea seama ce era locul acela.
„Ce e asta?”
El nu a spus nimic. A oprit mașina, a coborât și i-a deschis portiera. Apoi, cu un gest simplu, i-a întins mâna.
„Hai să vezi.”
Când au pășit în curte, aerul s-a schimbat. Părea că totul fusese creat pentru liniște — pietrele din alee, mirosul de lavandă, cântecul mării care răzbătea printre copaci. În fața ușii mari, din lemn de nuc, era un buchet uriaș de trandafiri albi.
Simona a simțit cum inima i se strânge.
„E frumos… dar de ce suntem aici?”
El a inspirat adânc, ca și cum ar fi vrut să prindă curaj din aerul dimineții.
„Pentru că asta e casa ta. A noastră.”
Timpul s-a oprit pentru câteva secunde. Simona a clipit, neîncrezătoare.
„Cum adică… casa noastră?”
El a scos din buzunar o cheie mică, legată cu o panglică bej.
„Am vrut să-ți ofer ceva care nu se termină într-un meci, într-un sezon sau într-un an. Un loc care să-ți amintească de liniște, chiar și atunci când lumea devine prea zgomotoasă.”
Ea a făcut un pas înapoi. Emoția i-a urcat în piept ca o undă.
„Dar… de ce acum? Eu nu ți-am cerut nimic, știi bine.”
„Știu,” a spus el zâmbind. „De asta meriți totul.”
Cuvintele l-au trădat — vocea i-a tremurat ușor.
Simona și-a dus mâna la gură. Nu știa dacă să râdă sau să plângă.
„Ești nebun…”
„Doar pentru tine.”
Au pășit împreună înăuntru.
Lumina inunda salonul, trecând prin geamurile uriașe până la podeaua din lemn deschis. Totul mirosea a nou, dar și a ceva familiar. Pe pereți erau tablouri în culori calde, iar în colț, un pian aștepta, acoperit de o pânză fină.
„Ești sigur că nu glumești?” a întrebat ea, rotindu-se încet.
„Glumele mele nu vin cu acte de proprietate,” a răspuns el râzând.
Ea a izbucnit în râs, dar lacrimile tot i-au rămas în colțul ochilor.
Apoi, fără să se gândească, l-a îmbrățișat. A fost un gest simplu, dar plin de tot ce nu spusese de luni întregi — recunoștință, iubire, teamă, speranță.
„Nu știu ce să spun,” a șoptit ea.
„Atunci nu spune nimic,” a răspuns el, lipindu-și fruntea de a ei. „Spune tăcerea pentru tine.”
Și tăcerea chiar a vorbit.
Leave a Reply