În dimineața aceea, orașul Monte Carlo părea că respiră altfel. Aerul era mai cald, soarele mai blând, iar valurile mării loveau țărmul cu un ritm liniștit, ca și cum natura însăși aștepta ceva important să se întâmple. Era ziua pe care Simona Halep o visase de luni întregi. Ziua întoarcerii. Ziua bucuriei.
Deschise ochii înainte ca alarma să sune, iar inima ei tresări. Pentru o clipă, rămase nemișcată, ascultând liniștea din cameră. Apoi, realitatea o lovi: astăzi era din nou jucătoare, campioană, luptătoare. Astăzi, lumea o vedea din nou pe teren.
Înainte să se ridice din pat, privi spre fotografia așezată pe noptieră: ea și familia ei, zâmbind larg, într-o după-amiază însorită. Atunci, totul părea simplu. Dar viața îi păstrase câteva lecții grele pentru anii ce aveau să vină. O pauză lungă, neprevăzută, plină de durere și de întrebări fără răspuns. Zeci de zile în care s-a întrebat dacă tenisul o va mai primi înapoi. Nopți în care a plâns în tăcere, ascunsă de ochii lumii.
Dar astăzi… nu mai era lacrimă. Era foc. Era curaj. Era speranță.
Simona coborî în living, unde mama ei pregătea micul dejun. „Bună dimineața, campioană!” îi spuse ea cu un zâmbet cald. Tatăl ei ridică privirea din ziar și făcu un semn încurajator. Fratele ei, Nicolae, o bătu ușor pe umăr, complice.
— Ai dormit bine?
— Cât am putut, răspunse ea sincer. Dar sunt pregătită.
Și chiar era. Dar în același timp… nu era. Pentru că nicio pregătire nu poate învinge complet frica. Și nicio frică nu poate opri o inimă hotărâtă.
Pe drumul spre arenă, telefonul ei vibra continuu: mesaje, notificări, articole… presa voia să vadă dacă o legendă se ridică iar, sau dacă povestea se încheiase în urmă cu doi ani. În timp ce mașina se deplasa printre clădirile elegante ale Monaco-ului, Simona observă câțiva fani români ținând un steag mare, galben-albastru-roșu. O fata scrisese cu litere mari: „Nu ne-ai dezamăgit niciodată.”
Atunci, emoțiile o loviră ca un val. Nu era doar revenirea ei. Era revenirea unui popor care crezuse în ea chiar și când lumea pusese sub semnul întrebării tot ce reprezenta. Era o povară. Dar și un privilegiu.
Când ajunseră la arenă, atmosfera părea mai intensă decât o finală. Jurnaliști, camere de filmat, reporteri șoptind în microfoane. „Simona Halep revine astăzi pe teren după o perioadă tulburătoare”… „Campioana română va demonstra dacă încă poate domina”… „Povestea unei reveniri imposibile”… Toți o urmăreau. Fiecare pas părea analizat în direct.
Ea însă, inspiră adânc și intră în vestiar. Pe perete, pe un poster vechi, era surprins momentul în care ridicase trofeul Roland Garros. Atunci, lumea întreagă se înclinase în fața ei. Iar ea fusese plină de lumină. Privirea ei de atunci o motiva acum.
„Asta sunt eu”, își spuse în gând. „Și încă mai pot.”
Cu tenisul așa cum era: dur, frumos, neiertător.
În vestiar, se îmbrăcă încet, cu atenție la fiecare gest. Șireturile legate bine. Racheta atinsă cu degetele, ca o promisiune. Banda de la încheietură fixată. Fiecare detaliu, parte din ritualul ei sacru.
Înainte să iasă, își închise ochii și își aminti toate momentele grele din ultimii ani: suspiciunea, dezamăgirea, tăcerea lungă, oamenii care au judecat fără să știe. Dar își aminti și persoanele care au rămas lângă ea până la capăt. Forța aceea nu i-o putea lua nimeni.
„Pentru voi”, își spuse. „Pentru mine.”
Zgomotul tribunelor o surprinse de cum păși pe teren. Un val de aplauze, urale, bannere tricolore, oameni strigându-i numele cu lacrimi în ochi. Români, străini, copii, vârstnici — toți acolo, pentru ea.
Comentatorii sportivi aproape că se ridicaseră de pe scaune:
— O revenire istorică!
— Simona Halep intră din nou în arenă!
— Ce moment de trăit!
Adversara ei, o jucătoare tânără și talentată, se apropie și îi întinse mâna cu respect. În ochii acelei fete era admirație sinceră, dar și dorința de a profita de moment. Pentru că în tenis nu există cadouri. Există doar bătălii.
Arbitrul chemă jucătoarele. Fileul părea mai înalt decât de obicei, iar mingile sunau mai grele, dar Simona își spuse: „Totul va fi bine.”
Servi prima. Mingea lovi tușele cu un sunet curat, impecabil.
„Este înapoi.”
Publicul izbucni în aplauze. Simona zâmbi fără să vrea. Era o confirmare.
Dar meciul abia începuse — și nimeni nu avea să-i ofere victoria numai pentru că a trecut printr-o perioadă grea.
Schimburile fură intense, agresive. Minge după minge, punct după punct… în fiecare lovitură își punea trecutul și viitorul. Uneori tremura ușor, alteori își mușca buza pentru a nu țipa. Dar nu renunța niciun moment.
La un punct spectaculos câștigat din alergare, tribuna explodă. Numele ei se auzea ca un imn rostit de mii de oameni. Simona se opri pentru câteva secunde și privi în jur. Îi venea să plângă, dar se abținu. Lacrimile puteau aștepta. Meciul, nu.
În pauze, se întorcea spre banca ei, unde mama ei îi făcea semne mici, discrete: „Respiră. Liniște. Tu ești mai puternică.”
În tribune, jurnaliștii notau frenetic:
— O revenire demnă de un film!
— Halep nu și-a pierdut magia!
— Spiritul unei campioane nu dispare niciodată!
Totuși, corpul ei simțea greutatea absenței. Picioarele uneori refuzau să răspundă rapid. Respirația devenea mai grea la schimburile lungi. Dar inima? Inima era de fier.
Pe final de primul set, Simona făcu o dublă greșeală. Publicul se încordă. Un murmur de teamă se răspândi. Tânăra adversară simți momentumul și atacă agresiv. Set pierdut.
Pentru o secundă, în sufletul Simonei se aprinse o întrebare veche, dureroasă:
„Dacă nu mai sunt aceeași?”
Dar nu lăsă întrebarea să se termine. O zdrobi cu o singură idee:
„Sunt aici.”
Ridică privirea spre cer și inspiră adânc. Nu era gata să se oprească. Nu astăzi. Nu așa.
Al doilea set începu cu un ritm diferit. Simona ridică nivelul. Forehand puternic. Rever precis. Un passing shot care ridică fanii în picioare.
Era dansul ei. Era arta ei. Era viața ei.
Aplauze, aplauze, aplauze. Și o voce de copil se auzi clar:
— Haide, Simona! Pentru România!
Simona se întoarse spre tribună și văzu o fetiță cu o mini-rachetă în mână și cu ochii plini de vis. Fetița îi trimise un sărut prin aer. Simona îl prinse simbolic, cu un zâmbet larg.
Și atunci, totul deveni despre bucurie.
Nu despre frică.
Nu despre trecut.
Nu despre oameni care au greșit în judecăți.
Doar despre bucuria de a fi pe teren.
Setul doi îl câștigă cu autoritate. 6–3. Tribuna se cutremură.
Uriașa revenire se contura.
Înainte de decisiv, Simona își atinse inima și își spuse:
„Mulțumesc că nu ai renunțat.”
Apoi intră din nou pe teren — de data asta, cu pașii unei campioane renăscute.
Leave a Reply