Lumina dimineții se strecura blând peste București, ca un voal subțire de aur, în timp ce orașul se trezea încet, fără grabă. Pentru prima dată după multe luni, Simona Halep simțea că poate respira fără greutatea așteptărilor lumii. Se privi în oglinda din dormitor — părul castaniu ușor răvășit, ochii mari încă somnoroși, dar luminoși, mai senini decât oricând. Era chipul unei femei care învățase să fie fericită din nou.
Telefonul vibra neîncetat pe noptieră. Mesaje, apeluri, notificări. Jurnaliștii afl auseră ceva — și, cum se întâmpla de obicei, voiau repede confirmări. Simona zâmbi în sinea ei. Până ieri, viața ei personală fusese un mister atent păstrat. Dar acum… acum venise momentul adevărului.
În bucătărie, mirosul de cafea se împletea cu aroma dimineții. Simona sorbi din ceașcă și privi în jur. Apartamentul ei era plin de flori albe — trandafiri, bujori, lisianthus — trimise de el, de Alex Damian, bărbatul care intrase în viața ei pe nesimțite, ca o surpriză trimisă de destin.
Gândul la el îi făcu inima să bată mai repede. Alex era diferit de tot ce întâlnise până atunci: calm, atent, elegant, cu o siguranță liniștitoare în gesturi și privire. Nu îi păsa de lumina reflectoarelor, nici de trofeele ei, nici de fotografiile care apăreau pe prima pagină. Vedea în ea, dincolo de titluri: fata simplă din Constanța, cea care visa să ajungă printre cei mai buni și care plângea atunci când lumea era prea grea.
În acele momente de tihnă, Simona își aduse aminte cum totul începuse.
Era o seară rece de aprilie, în Paris. Simona participase la un eveniment de caritate al unei fundații care sprijinea copiii din medii defavorizate să facă sport. Purta o rochie neagră, simplă, dar elegantă, iar părul prins într-un coc dezordomat îi scotea în evidență trăsăturile fine și ochii pătrunzători.
Se simțea obosită. Vorbise cu zeci de oameni, zâmbise la fotografii, semnase mingi de tenis și postere. Aștepta doar să se termine totul, să se întoarcă în camera de hotel, să se dezbrace de tot ce era „imagine” și să redevină ea.
Și atunci îl văzu.
Un bărbat în costum gri, cu ochi căprui calzi și un zâmbet ce părea să ascundă o poveste. Nu i se apropia cu aroganța celor care credeau că o cunosc doar pentru că îi știau numele. Din contră, rămăsese puțin la distanță, ca și cum nu voia să îi invadeze spațiul.
— Bună seara, Simona, spuse el cu voce joasă, calmă. Mă bucur să te cunosc.
— Bună seara… răspunse ea surprinsă, încercând să pară relaxată.
— Nu-ți fac poze, nu-ți cer autografe, promise el ridicându-și mâinile în semn de „pace”. Aș vrea doar să stăm de vorbă, dacă și tu ai chef.
Simona ridică o sprânceană. Erau rare astfel de abordări. Prea rare.
— Și despre ce ai vrea să vorbim?
— Despre ce îți place. Despre viață. Despre cât de greu e să câștigi când toată lumea îți cere să nu pierzi, spuse el, iar ea simți cum inima i se strânge. Numele meu e Alex Damian.
Conversația curgea ca un râu liniștit. Vorbiră despre copilărie, despre sport, despre visele pe care oamenii le uită când cresc. În ochii lui, Simona descoperea un om care știa ce înseamnă să lupți pentru ce iubești.
Câteva ore mai târziu, când evenimentul se sfârșise, Alex îi întinse cartea lui de vizită.
— Dacă vrei vreodată să bem o cafea… fără rochii elegante și camere foto, adăugă el cu un zâmbet.
Ea luă cartea mecanic, fără a promite nimic. Era obișnuită ca oamenii să vină și să plece.
Dar ceva la el o făcu să păstreze cartonașul.
Zilele trecură. Turnee, antrenamente, interviuri, aceeași cursă continuă. Totuși, într-o seară, după o victorie muncită, se trezi privindu-i numărul în telefon. Inima începu să-i bată nebunește.
Și fără să se mai gândească, îl sună.
— Accept cafeaua aceea, spuse doar.
Alex râse încet.
— Mă bucur… Am așteptat mult acest moment.
Cafeneaua era mică, ascunsă pe o străduță liniștită. Simona sosise cu emoții, cu o șapcă trasă pe ochi. Când l-a văzut, ceva în ea s-a liniștit automat.
Vorbiră ore întregi — râdeau ca și cum se cunoșteau de o viață.
La final, Alex îi atinse mâna ușor.
— Simona… eu nu vreau să fiu un capitol trecător din viața ta, îi șopti el, privindu-i adânc în ochi. Dacă mă primești, aș vrea să fiu acolo… pentru toate capitolele.
Ea simți cum i se încălzește sufletul.
Pentru prima dată după mult timp, cineva nu voia trofee, ci inima ei.
Au urmat luni în care iubirea a crescut în spatele cortinei lumii. Fără fotografi, fără anunțuri. Alex învățase să trăiască în ritmul ei: ore de antrenament, deplasări lungi, presiune constantă. Nu se plângea niciodată. O aștepta. O sprijinea. Iar în nopțile în care îndoiala adia peste ea ca un vânt rece, Alex era acolo să o țină strâns.
— Simona, tu ești mai mult decât un rezultat pe un tabel, îi spunea el mereu. Eu te iubesc pentru cine ești, nu pentru ce câștigi.
Uneori, când el nu era lângă ea, îi trimitea câte o singură floare. Alteori, câte un bilet:
„Nu uita cine ești.”
„Astăzi e despre zâmbet, nu despre scor.”
„Sunt aici.”
Și Simona începea să creadă din nou în ea.
Într-o seară ploioasă la Londra, după o victorie incredibilă, Simona îl îmbrățișă puternic.
— Nu știu cum ai apărut în viața mea, îi zise ea, dar îți promit ceva: n-am să te las să pleci niciodată.
Alex o privi cu o tandrețe care făcu lumea să dispară.
— Nici eu nu vreau să plec, Simona. Eu vreau să rămân… pentru totdeauna.
Și atunci o sărută, iar în sărutul acela era promisiunea unui viitor plin de lumină.
Leave a Reply