Simona Halep se trezi înainte ca razele soarelui să atingă geamurile mari ale casei. Dimineața avea încă miros de liniște, deși inima ei pulsa cu o emoție greu de ascuns. În ultimele luni, fiecare pas, fiecare cuvânt, fiecare privire era urmărită cu atenție de presă și de fani. Dar pentru prima dată după mult timp, atenția aceea nu o mai obosea. De data asta, era despre fericire. Despre un viitor construit nu pe titluri, ci pe iubire.
Își trecu palma peste calendarul de pe noptieră, acolo unde încercuise cu o inimioară o zi din luna curentă. O zi care se apropia cu pași repezi. O zi despre care încă nu spusese lumii totul. Își mușcă buzele într-un zâmbet timid.
— Luna a sosit, șopti ea în gând. Ziua este atât de aproape…
De câteva zile presa specula că marele moment era mai aproape decât se așteptau toți. Simona nu confirmase, dar nici nu negase. Îi plăcea suspansul, poate pentru că la ea în viață, lucrurile importante fuseseră mereu dezvăluite în ritmul inimii.
Se ridică din pat și își puse halatul. În living, Nicolae — bărbatul alături de care urma să înceapă o nouă poveste — pregătea cafeaua. Mirosul era atât de familiar și liniștitor, încât aproape îi dădea lacrimile. Așa se simte “acasă”, își spuse ea.
— Bună dimineața, mireasa mea în secret, zise el zâmbind.
ridică din sprâncene, prefăcându-se surprinsă.
— Cine a spus că sunt mireasă?
— Ochii tăi, răspunse el. Și luna de pe calendar.
Ea râse, apropiindu-se și furând o înghițitură de cafea direct din cana lui. Gesturile mici, nepretențioase, erau cele pe care le apreciase mereu cel mai mult.
— Ziua se apropie, spuse ea în sfârșit cu voce tare. Dar parcă tot nu îmi vine să cred.
Nicolae își puse brațele în jurul ei.
— Ai câștigat tot ce se putea câștiga. Dar ăsta e cel mai frumos trofeu: liniștea.
Cuvintele lui aveau o greutate dulce. Știa că nu vorbea doar despre liniștea unei case, ci despre liniștea inimii ei, care fusese pusă la încercare timp de ani întregi de presiune, lumina reflectoarelor și nesiguranțe.
Casa lor era plină de cutii ascunse prin colțuri — decorațiuni, plicuri, accesorii — semne ale unei pregătiri intense. Prietenii și familia o ajutaseră în secret, ca totul să rămână discret. În fond, Simona mereu preferase să trăiască momentele mari în intimitate, nu pe scenă.
Dar cu cât ziua se apropia, cu atât zvonurile creșteau. Tabloidele deja publicaseră articole: „Halep, pregătită de nuntă în câteva săptămâni!” sau „Locația misterioasă: Constanța sau un paradis exotic?”
Simona citea titlurile și zâmbea. Într-un fel, se simțea din nou într-un turneu: toată lumea încerca să ghicească mișcarea următoare. Doar că acum nimeni nu avea să primească tabloide cu seturi câștigate sau statistici. Ci fericire.
În acea după-amiază, a mers la antrenament. Da, chiar și în preajma nunții, își continua rutina. Terenul de tenis era locul în care respira cel mai ușor. Acolo devenea din nou fata aceea care ținea racheta de două ori mai mare decât brațele sale. Acolo greșelile nu răneau atât de mult precum cuvintele lumii.
După câteva schimburi intense, se opri sprijinindu-se în rachetă. Respirația îi era sacadată, dar simțea energia aceea familiară, care îi amintise mereu de cine este.
Antrenorul ei, care o cunoștea ca pe propriile sale gânduri, se apropie:
— Ești bine?
— Mai bine ca niciodată, spuse Simona. Parcă aș juca un turneu în fiecare zi.
— Nu ești stresată? Știi tu… de marele eveniment?
Ea își lăsă umerii în jos și zâmbi.
— Când intru pe teren, uit de toate. Chiar și de rochia de mireasă.
— Ai ales-o?
Simona își întoarse privirea spre cer.
— Am probat zeci. Dar când am văzut-o pe a mea… am știut. Exact ca atunci când am lovit prima dată mingea și am simțit că asta e viața mea.
— A fost dragoste la prima vedere, așadar.
— Dragoste la prima atingere, corectă ea râzând.
Seara, s-au întâlnit cu părinții ei. Mama Simona o privea cu mândrie, dar și cu o mică lacrimă ascunsă în colțul ochilor.
— Încă mi te amintesc micuță, alergând prin casă și rugându-ne să-ți mai luăm o rachetă.
— Și voi mi-ați luat-o, răspunse Simona, luând mâna mamei în a ei. Și încă una… și încă una…
Tatăl ei interveni:
— Poate după nuntă, o să-ți aducem în loc de rachete… un nepoțel?
Simona se înroși ușor.
— Tatăăă…
— Ce? glumi el. Măcar am încercat.
Nicolae râdea lângă ei, savurând atmosfera caldă a unei familii în care fusese primit cu brațele larg deschise.
În tot acest timp, telefonul Simonei vibra aproape continuu — notificări, știri, curiozități. Dar ea îl ținea cu ecranul în jos. În seara asta, nu era sportivă, nu era vedetă. Era doar fiică, logodnică și viitoare mireasă.
În următoarele zile, pregătirile au continuat în ritm alert. Ultimele detalii trebuiau puse la punct: meniul, florile, muzica, lista de invitați.
Simona avea momente în care se uita în oglindă și își spunea:
— E real. Întâmplarea vieții mele este reală.
Uneori, se gândea la toate sacrificiile din trecut. La serile în care dormea cu gheață pe genunchi. La diminețile în care se ridica din pat deși orice mușchi îi spunea contrariul. La nopțile când plângea în tăcere după o înfrângere grea.
Și la zilele în care câștiga… dar tot se simțea singură.
Acum, singurătatea dispăruse. Nicolae îi era umăr, curaj, și mai ales, liniște.
Cu cinci zile înainte de nuntă, ziarele explodară din nou:
„Simona Halep Hints: ‘The Month Is Here, The Day Is Near’ — Wedding Countdown Begins!”
Titlul circula peste tot, iar în România devenise deja trending topic.
Reporterii încercau cu disperare să afle locația:
— La malul mării?
— La munte?
— Într-o grădină secretă?
Simona se amuza, dar știa că mai devreme sau mai târziu va trebui să spună ceva. Așa că a postat un mesaj scurt pe rețelele sociale:
„Mulțumesc tuturor pentru gândurile frumoase. Da, luna a sosit și ziua e tot mai aproape. Dar până atunci… bucurați-vă alături de mine de emoție 💍🤍”
Comentariile curgeau cu mii de urări și felicitări. Fanii erau extaziați.
Cu două zile înainte, Simona avea o întâlnire importantă: proba finală a rochiei. Când s-a privit în oglindă, cu voalul pe cap și cu o expresie de vis, mama ei izbucni în lacrimi.
— Ești… incredibilă…
— Sunt… eu, răspunse Simona, privind adânc în reflecția ei. Nu sportiva. Nu campioana. Doar o femeie îndrăgostită.
Designerul rochiei încuviință:
— O rochie nu îmbracă un corp… ci o poveste. A ta este una memorabilă.
Simona lăsă mâinile pe materialul fin și inspiră adânc. Câți ani de luptă s-au ascuns în acest zâmbet… câte suferințe au dus către acest moment.
În dimineața premergătoare nunții, ea și Nicolae ieșiră la o plimbare discretă pe faleză. Marea era calmă, ca și cum ar fi ținut secretul lor sub valuri.
— Mă gândeam… spuse ea. Toată viața am fost întrebată când voi câștiga următorul trofeu. Dar nimeni nu m-a întrebat când voi fi cu adevărat fericită.
Nicolae o privi cu blândețe.
— Pentru că lumea crede că fericirea vine din aplauze. Dar tu ai învățat demult că adevărata victorie se câștigă în tăcere.
Simona se opri și se rezemă de el.
— Sunt pregătită.
— Pentru mâine? întrebă el jucăuș.
— Pentru tot ce vine după.
Și apoi… a sosit ziua.
Soarele răsări peste Constanța cu o lumină curată, ca o binecuvântare. Nunta era organizată pe o proprietate superbă, ascunsă, unde doar valurile mării puteau fi martorii nerăbdători.
Florile albe împodobiseră întreaga grădină. Scaunele erau aliniate perfect. Un arc splendid din trandafiri și iasomie marca locul unde Simona și Nicolae aveau să spună „DA”.
Invitații soseau, șușotind emoționați. Prieteni apropiați, colegi din tenis, familia — oameni care o iubiseră nu doar pentru punctele câștigate, ci pentru sufletul ei.
Muzica începu ușor, iar Nicolae, în costum elegant, aștepta în față, cu un zâmbet imposibil de ascuns.
Apoi ușile se deschiseră. Toți întoarseră privirea.
Simona păși încet, într-o rochie care părea făcută din lumină. Părul îi cădea ușor pe umeri, iar zâmbetul ei tremurat era mai frumos decât orice trofeu ridicat vreodată.
Tatăl ei îi întinse brațul.
— Pregătită, campioano?
— Acum sunt, răspunse ea.
Fiecare pas era o amintire. Fiecare respirație, o promisiune.
Când îl văzu pe Nicolae, lacrimile îi furară privirea pentru câteva clipe. Totul se reducea la acest moment simplu și grandios: doi oameni care se aleg unul pe celălalt.
Ceremonia fu scurtă, dar plină de emoție. În momentul în care au rostit jurămintele, Simona a spus cu o voce caldă:
— Am învățat să lupt. Am învățat să cad. Am învățat să mă ridic. Dar tu… tu m-ai învățat să iubesc fără frică. Pentru mine, tu ești acasă. Astăzi și în toate zilele ce vin.
Nicolae îi șterse o lacrimă:
— Te voi proteja, te voi încuraja și voi fi lângă tine în fiecare victorie și în fiecare pas greșit. Pentru că tu ești povestea mea preferată.
— Soț și soție, declară oficiantul.
Aplauzele explodarǎ ca un final de finalǎ Mare Șlem.
Petrecerea se transformă într-un festival al bucuriei. Mâncare aleasă, șampanie, muzică live. Prietenii făceau glume, îmbrățișări, poze. Dar Simona nu simțea nevoia să imortalizeze totul în imagini; trăia clipele direct în inimă.
Când se lăsă seara, s-au retras pe plajă câteva minute, pentru a respira singuri.
— Știi ce urmează, nu? întreabă Nicolae stând cu picioarele în nisip.
— Ce? îl tachină Simona.
— O viață întreagă.
Simona își înclină capul pe umărul lui.
— O viață întreagă este exact ce mi-am dorit.
Își împreunară degetele, valurile le atingeau gleznele, iar stelele licăreau de parcă aplaudau și ele.
Nu mai era campioana care ținea o țară întreagă cu sufletul la gură. Nu mai era fata care își împingea limitele până la durere.
Era o femeie iubită. Și iubind.
Ziua mult așteptată trecuse, dar ceva îi spunea că abia acum începea adevărata aventură.
Și într-adevăr…
Pentru că uneori, cele mai mari victorii nu se cuceresc pe terenul de joc…
…ci în bătăile inimii.
Leave a Reply