„Regret că ești fiica mea, tu, bătrână proastă a tenisului și fată rușinoasă.”

 

Timp de zeci de ani, numele Ilincăi Dobre era sinonim cu mândria națională. O fostă jucătoare de tenis de talie mondială, cunoscută pentru lovitura ei de rever devastatoare și calmul imperturbabil în cele mai tensionate momente. Trofeele din vitrina casei sale erau dovada efortului și dedicării. România o aclama, presa o adora, iar tatăl ei, Virgil Dobre, un antrenor dur, dar respectat, era mândru. Sau cel puțin așa părea.

Dar gloria este efemeră, iar unele povești nu se sfârșesc cu aplauze. De multe ori, în spatele unei cariere de succes se ascunde o rană care sângerează în tăcere.

Era o zi rece de martie, în casa părintească din Pitești. Ilinca, acum în vârstă de 38 de ani, cu părul prins într-un coc neglijent și cu urme vizibile de oboseală pe chip, stătea față în față cu tatăl ei. Virgil, trecut de 70 de ani, dar cu privirea la fel de tăioasă ca pe vremuri, îi aruncă o privire grea, plină de dezgust.

— N-ai avut niciodată coloană vertebrală, Ilinca, spuse el, în timp ce-și aprindea o țigară. Când ai pierdut finala de la Roland Garros, ți-am spus că ai lăsat rușinea să-ți conducă racheta. Dar acum… ești mult mai jos decât atât.

— Tată…, încercă Ilinca să intervină.

— Nu-mi mai spune „tată”! Tu nu mai ești fiica mea. Regret că ești fiica mea, tu, bătrână proastă a tenisului și fată rușinoasă.

Cuvintele au căzut ca un topor peste sufletul deja frânt al Ilincăi. Nu era prima oară când tatăl ei o rănea, dar niciodată nu fusese atât de crud. Pentru o clipă, timpul părea că s-a oprit. Vechile trofee de pe rafturi păreau să se clatine, parcă rușinate și ele.

Totul începuse cu ani în urmă. Ilinca fusese crescută în spiritul disciplinei. Mama ei murise când ea avea doar opt ani, iar Virgil, fost jucător de tenis și antrenor emerit, își canalizase întreaga ambiție în copilă. Ilinca nu avea voie să aibă prieteni, nu mergea în excursii și nu avea vacanțe. Totul era despre tenis. Repetiție, antrenament, perfecțiune.

Și-a câștigat primele turnee la 14 ani. La 18 ani era deja în top 10 mondial. Dar în toată această perioadă, tatăl ei devenea tot mai sever. Nicio victorie nu era suficientă. Nicio performanță nu era lăudată. Odată, după ce câștigase finala de la Miami Open, Virgil i-a spus:

— Ai greșit serviciul de trei ori în setul doi. Rușinos.

Publicul o iubea, presa o venera, dar în sufletul ei era un gol pe care nicio medalie nu-l putea umple. Într-o zi, la 30 de ani, și-a anunțat retragerea.

— M-am săturat. Vreau o viață normală.

Presa a fost în șoc, dar tatăl ei… a fost devastat.

— Ești o lașă! Nu te retragi când ești încă în vârf. Rușinea asta o vei purta toată viața!

După retragere, Ilinca a încercat să se reinventeze. A început să antreneze copii, să țină seminarii motivaționale, a scris o carte. Dar n-a fost niciodată fericită cu adevărat. De fiecare dată când încerca să facă pace cu trecutul, Virgil îi amintea că, pentru el, era o dezamăgire.

Apoi a venit lovitura finală: un scandal în presă. Un tânăr sportiv a acuzat-o că i-a promis susținere în schimbul favorurilor personale. Deși acuzațiile nu s-au dovedit, imaginea Ilincăi a fost pătată. Sponsori au plecat, colaborările s-au anulat, iar tatăl ei a profitat de ocazie pentru a o discredita public.

— V-am spus mereu, fata mea nu e un exemplu. A avut talent, dar l-a irosit în decizii proaste. Acum e o rușine pentru tenisul românesc.

În acea zi de martie, după ce Virgil i-a rostit acele cuvinte crude, Ilinca s-a ridicat de pe scaun și i-a spus calm:

— Ai reușit, tată. M-ai făcut să mă urăsc. Ani de zile am trăit în umbra ta, în frica de a nu te dezamăgi. Am sacrificat copilăria, prietenii, dragostea. Și acum, când ai putea să-mi fii sprijin… ești tot o piatră legată de gâtul meu.

Virgil nu a spus nimic. A rămas cu privirea fixă în podea, dar nu a arătat nicio emoție.

Ilinca a plecat. Definitiv.

Au trecut luni de atunci. Ilinca s-a mutat în Cluj, într-un apartament mic, dar cochet. A început terapie. A început să scrie din nou. A renunțat la lumea sportului și a ales liniștea. Din când în când, primea mesaje de la fani adevărați, care îi spuneau cât de mult le-a inspirat viața.

Dar ceva rămânea acolo – dorința ca, într-o zi, tatăl ei să-și ceară iertare. Să-i spună, măcar o dată, „sunt mândru de tine”.

Într-o zi, a primit un apel. Virgil suferise un accident vascular și era în spital. A ezitat, dar a decis să meargă.

L-a găsit slăbit, cu privirea stinsă. În salon era liniște. S-a așezat lângă pat și i-a spus:

— Am venit pentru mine. Nu pentru tine. Am venit să închid un capitol. Nu mai am nevoie de aprobarea ta. Mi-am construit o viață fără tine.

Virgil, cu greu, a deschis ochii și a murmurat:

— Tu… chiar ai venit.

— Da.

— Îmi pare rău.

Au fost ultimele lui cuvinte.

La înmormântare, Ilinca a venit singură. N-a vorbit cu nimeni. A stat în spate, privind cum lumea îl elogiază. Cuvintele de laudă curgeau. Nimeni nu știa ce demon purta în spatele măștii de „antrenor legendar”.

După ceremonie, s-a dus la casa părintească, a intrat în camera în care fusese rostită fraza aceea teribilă și a aprins o lumânare. Pe masă, a găsit o scrisoare, scrisă cu mâna tremurândă a lui Virgil:

„Ilinca,

Am fost un om aspru. Un tată slab. Am crezut că performanța justifică orice. N-am știut să iubesc decât prin exigență. Regret. Regret tot. Poate e prea târziu. Dar, dacă ai ajuns să citești asta, înseamnă că mai sper că m-ai iertat.

Tu nu ești o rușine. Eu am fost. Și îmi pare rău că ți-am spus altfel.”

Ilinca a plâns. Nu pentru ce a pierdut, ci pentru ce nu a avut niciodată.

Anii au trecut. Ilinca a devenit terapeut sportiv. Ajuta tinerii sportivi să nu repete greșelile generației ei. Când cineva o întreba despre cariera sa, zâmbea și spunea:

— Am fost o jucătoare bună. Dar sunt un om și mai bun acum.

Iar în sufletul ei, cicatricea lăsată de cuvintele tatălui ei nu mai sângera. Era doar o amintire a unui drum greu, dar în