„S-a terminat între noi”, a spus Stere Halep în timp ce își renega fiica, celebra jucătoare de tenis. „Ești fiica nelegitimă pe care regret că am avut-o.”

Era o seară rece de octombrie. În vila modestă din Constanța, Stere Lungu stătea în fața televizorului, dar nu-l urmărea. Ochii lui, tulburi și obosiți, priveau în gol. Pe ecran rula un reportaj sportiv, dar singurul lucru pe care îl putea auzi clar era numele fiicei sale – Ana Lungu – rostit cu entuziasm de către reporteri: „Ana Lungu câștigă din nou! România are o nouă regină a tenisului!”

Stere oftă adânc, apoi închise televizorul. Nu din dispreț, ci dintr-o durere pe care o purta în suflet de ani de zile. În acel moment, ușa se deschise și pe prag apăru chiar ea – Ana. După un turneu lung în Asia, revenise acasă cu trofeul în brațe și speranța că va găsi un strop de pace.

— Bună, tată, spuse ea cu o voce ușor nesigură.

— Ai venit, răspunse sec bărbatul.

Ana a intrat cu pași mici, așezându-și trofeul pe masă. A privit în jur – casa nu se schimbase deloc. Mobilierul vechi, tablourile prăfuite, atmosfera grea. Acel loc o apăsa, dar era totuși „acasă”.

— Mi-a fost dor de tine, a adăugat ea. Poate ieșim la o cafea, să vorbim…

— Nu avem nimic de vorbit.

Ana s-a oprit brusc. Știa că tatăl ei nu-i iertase niciodată ceva, dar nu se aștepta la o reacție atât de tăioasă. Au trecut trei ani de la ultima lor ceartă, iar ea sperase că timpul va vindeca rănile.

— Tată, de ce nu poți să treci peste?

— Pentru că m-ai trădat, Ana. Pentru că nu mai ești fata pe care am crescut-o. Ești doar o imagine în reviste. O „vedetă” care nici măcar nu s-a uitat înapoi când a plecat.

Partea II: Amintiri din trecut

Când Ana avea doar opt ani, Stere o ducea zi de zi la antrenamente, în ploaie, în frig sau în arșiță. Îi căra geanta, îi striga de pe margine să nu renunțe, îi încuraja fiecare lovitură. A fost antrenorul, susținătorul, chiar și psihologul ei.

La paisprezece ani, Ana ajunsese campioană națională. La șaptesprezece, primea deja invitații internaționale. La optsprezece, un sponsor din Germania i-a propus să se mute acolo pentru pregătire de elită. Stere a fost împotrivă. Voia ca fiica lui să crească acasă, să joace pentru România, să fie aproape de familie.

Dar Ana a plecat.

Și, de atunci, Stere simțise că fiica lui nu mai era „a lui”. Nici nu l-a consultat când a decis să semneze cu alt antrenor. Nici nu l-a invitat la primele mari victorii. A aflat din presă. Iar când l-a sunat după ce câștigase primul Grand Slam, Stere i-a spus doar: „Felicitări. Dar nu uita cine te-a făcut ceea ce ești.”

Partea III: Cuvinte grele

În acea seară, între cei doi s-a iscat o ceartă cumplită. Ana a încercat să-i explice că a făcut ce a crezut că e mai bine pentru cariera ei. Că nu l-a uitat niciodată. Că a vorbit despre el în interviuri. Că i-a trimis bani și cadouri.

— Eu nu vreau banii tăi, Ana. Voiam doar să fii prezentă. Nu pentru televiziune. Nu pentru imagine. Ci pentru mine. Să-mi fii fiică. Dar ai ales alt drum. Și e clar că nu mai avem nimic de împărțit.

Ana a simțit cum i se înmoaie genunchii. Lacrimile îi tremurau în ochi, dar se abținea.

— Stere…, șopti ea.

El s-a ridicat brusc, cu vocea tremurândă de furie și durere:

— Nu-mi mai spune așa! Nu mai ești fiica mea! S-a terminat între noi. Ești fiica nelegitimă pe care regret că am avut-o!

Cuvintele au fost ca niște lame. Ana nu și le va uita niciodată. L-a privit o clipă, apoi s-a îndreptat spre ușă. Înainte de a ieși, a rostit:

— N-ai idee cât de tare te-am iubit. Dar cred că ai murit pentru mine în seara asta.

Și a plecat.

Partea IV: Liniștea de după furtună

Au trecut luni de zile. Ana a continuat să joace, să câștige, dar zâmbetul ei era gol. Reporterii remarcau o schimbare: „Pare tot mai distantă… lipsită de bucuria de altădată.”

Într-o zi, după o înfrângere neașteptată la Paris, Ana a rămas în vestiar o oră, singură. Și-a privit palmele. Erau pline de bătături, dar golite de sens. Toată viața muncise pentru a dovedi ceva. Dar cui?

Stere, între timp, s-a îmbolnăvit. Diabet, probleme cardiace. Trăia retras, refuzând orice contact cu presa. Refuza și să rostească numele Anei.

Vecinii îl vedeau deseori privind un trofeu vechi de juniorat al fiicei lui, pe care îl păstra într-o vitrină prăfuită.

— Încă o iubești, nu-i așa? l-a întrebat o dată vecina Maria.

Stere n-a răspuns. Doar a oftat adânc și a închis ușa.

Partea V: Scrisoarea

Într-o zi, Stere a primit o scrisoare. Era de la Ana. A scris-o de mână, pe hârtie simplă.

Dragă tată,

Știu că m-ai renegat. Știu că m-ai numit „fiica nelegitimă” și că regreți că m-ai avut.

Dar vreau să-ți spun că nu te-am uitat.

Că toate victoriile mele au purtat în ele vocea ta. Țipătul tău de pe margine. Loviturile în plasă, strigătele de bucurie.

Te-am iubit. Te iubesc. Și dacă ai vrea vreodată să vorbim, să ne vedem…

Eu voi fi acolo. Oricând.

Ana

Stere a citit scrisoarea de mai multe ori. În tăcere. Ochii i s-au umplut de lacrimi. A pus scrisoarea în buzunarul de la piept și a ieșit afară. A mers pe jos până în port. A privit marea. Și-a adus aminte de ziua în care Ana făcuse primii pași pe terenul de zgură. De zâmbetul ei. De strigătul: „Uite, tata, am nimerit-o!”

Partea VI: Întâlnirea

Trei luni mai târziu, Ana a primit o scrisoare scurtă, scrisă tremurat:

Vino acasă. Dacă încă mai vrei.
S.

Când a ajuns, Stere era pe patul lui, slab, cu fața palidă, dar cu ochii deschiși. A zâmbit când a văzut-o. Un zâmbet timid, dar sincer.

— Ai venit, șopti el.

— Am venit, tata, răspunse ea, cu vocea tremurândă.

— Îmi pare rău…

— Și mie. Dar nu mai contează. Sunt aici.

S-au îmbrățișat, iar lacrimile curgeau în tăcere. Rănile nu dispăruseră, dar se deschidea un drum spre vindecare.

Partea VII: Reconstruirea

În lunile ce au urmat, Ana a decis să ia o pauză de la turnee. S-a mutat temporar în Constanța, pentru a avea grijă de tatăl ei. Ieșeau zilnic la plimbare, vorbeau despre trecut, râdeau din nou. Pentru prima dată după ani, Ana simțea că avea din nou o familie.

Presa specula despre retragerea ei, dar Ana nu răspundea. Spunea doar:

— Am ceva mai important de făcut acum.

Într-o seară, în timp ce stăteau împreună pe terasă, Stere i-a spus:

— Poate nu am fost cel mai bun tată. Poate am fost prea dur, prea mândru. Dar tu ești fiica mea. Și ești tot ce am mai bun în viață.

Ana a zâmbit.

— Știu. Și e suficient.

După moartea tatălui ei, Ana s-a întors pe teren. Cu o energie nouă, cu o maturitate pe care viața i-o oferise în cele mai grele momente. A câștigat din nou. Dar acum, nu mai juca pentru glorie, bani sau trofee.

Juca pentru acel copil de opt ani care striga „Uite, tata, am nimerit-