Elena Dima era, fără îndoială, una dintre cele mai promițătoare jucătoare de tenis ale României. Cu un stil de joc agresiv și o precizie chirurgicală în lovituri, urcase în top 20 WTA înainte de a împlini 24 de ani. Presa o numea „noua stea a tenisului românesc”, iar fanii o iubeau pentru naturalețea și sinceritatea cu care apărea în interviuri. Dincolo de teren însă, Elena purta un secret greu: era îndrăgostită de o femeie.
Această iubire, curată și profundă, începuse în tăcere, cu câțiva ani înainte, pe când se antrena în Franța, alături de antrenoarea ei, Camille. Ceva s-a înfiripat între ele – o conexiune greu de descris, o liniște în priviri, o siguranță pe care Elena nu o simțise niciodată în sânul propriei familii.
Tatăl Elenei, Constantin Dima, fusese un fost jucător de fotbal, cunoscut pentru severitatea și ambiția lui. Încă din copilărie, Elena fusese crescută cu reguli stricte, fără loc pentru slăbiciuni sau ezitări. Constantin o împinsese către tenis, convins că disciplina sportului de performanță îi va asigura o viață de succes și onoare. Însă niciodată nu o întrebase ce își dorește cu adevărat. Niciodată nu discutaseră despre dragoste. Nici despre teamă. Nici despre cine era ea cu adevărat.
Capitolul I: Mărturisirea
Totul a început într-o dimineață de vară, când Elena a decis, în sfârșit, să nu mai ascundă adevărul. Într-un interviu acordat unui post de televiziune francez, jucătoarea a declarat, cu voce calmă, dar fermă:
„Sunt îndrăgostită de Camille. Suntem împreună de trei ani și nu mai vreau să trăiesc în umbră.”
Reacțiile au fost amestecate. Presa internațională a salutat curajul ei, iar mulți sportivi au felicitat-o public. Dar în România, lucrurile au fost mai complicate. Titlurile ziarelor tabloide au explodat: „Elena Dima șochează: relație secretă cu o femeie!”, „Scandal în tenisul românesc”, „Tatăl Elenei refuză să comenteze”.
Constantin Dima nu a avut nevoie de mult timp pentru a ieși public cu un răspuns. A doua zi, într-un comunicat dur și lipsit de empatie, a declarat:
„Fiica mea a făcut alegeri care nu mă reprezintă. Nu o mai consider parte din familia mea.”
Declarația a zguduit opinia publică. Mulți l-au criticat pentru lipsa de înțelegere, pentru duritatea cuvintelor sale. Dar în satul natal al Elenei, la marginea județului Argeș, reacțiile au fost împărțite. Unii vecini spuneau că „nu-i bine ce-a făcut fata”, alții o susțineau în tăcere.
Capitolul II: Singură în fața lumii
Elena nu se așteptase la aplauze, dar nici la o asemenea trădare din partea tatălui său. Mama ei, o femeie retrasă, cu o voce blândă, nu spusese nimic. Doar îi trimisese un mesaj cu un emoji în formă de inimă și cuvintele: „Să fii fericită, mamă.”
Era singura susținere pe care o primise din familie.
În turneul de la Montreal, publicul a aplaudat-o mai tare ca niciodată. La conferința de presă, o jurnalistă i-a spus:
— Elena, ai pierdut o parte din familia ta, dar ai câștigat respectul unei lumi întregi.
Elena a zâmbit, dar în priviri se citea tristețea.
— Mi-aș fi dorit să nu fie nevoie să aleg între adevăr și tatăl meu. Dar dacă adevărul doare, atunci prefer să sufăr decât să mint.
Camille i-a fost aproape în fiecare clipă. Nu i-a spus „ți-am spus eu”, nu a judecat. Doar a ținut-o de mână. În liniște.
Capitolul III: România se trezește
La câteva zile după scandal, emisiunile de seară din România au început să dezbată cazul. Unii moderatori apărau dreptul Elenei de a fi ea însăși. Alții invocau „tradiția”, „familia” și „valorile românești”.
Între timp, un grup de tineri a organizat un marș în fața Federației Române de Tenis cu pancarte pe care scria:
„Elena Dima nu este singură.”
„Dragostea nu e o rușine.”
„Să fim România tuturor, nu doar a unora.”
Federația a emis un comunicat diplomatic:
„Susținem orice jucător care reprezintă România cu demnitate. Viața personală nu face obiectul analizei noastre.”
Dar lumea știa: tăcerea era un semn. Poate nu de respingere totală, dar nici de acceptare deplină.
Capitolul IV: Confruntarea
După șase luni de tăcere, Elena s-a întors în România pentru a participa la un turneu de caritate. Organizatorii au insistat s-o aibă ca invitat special, iar publicul a primit-o cu flori și aplauze. În tribune, mama ei era prezentă. Tatăl – nu.
După meci, Elena a decis să-l caute. A bătut la poarta casei părintești, iar tatăl i-a deschis ușa fără să spună un cuvânt. A privit-o dur, cu chipul împietrit.
— Ai venit să-mi spui că ai avut dreptate? a întrebat el.
— Nu. Am venit să-ți spun că te iert, i-a răspuns Elena.
— Să mă ierți? Pentru ce?
— Pentru că nu m-ai iubit niciodată așa cum sunt. Pentru că m-ai iubit doar dacă eram cum voiai tu.
Bărbatul nu a răspuns. A închis ușa, lăsând-o pe Elena în fața casei.
A plecat fără să plângă.
Capitolul V: Viața după scandal
Un an mai târziu, Elena s-a logodit cu Camille. Ceremonia a avut loc în Franța, pe o plajă mică, discretă, cu doar câțiva prieteni apropiați. În pozele publicate ulterior, Elena radia de fericire. Îmbrăcată simplu, cu părul prins într-o coadă lejeră, zâmbea ca un copil eliberat.
Jurnaliștii români au publicat pozele cu titluri precum:
„Elena Dima s-a căsătorit cu antrenoarea ei”,
„Tenisul românesc pierde o fiică, câștigă un simbol”.
Dar pentru Elena, simbolurile nu mai contau. Contau oamenii. Și mai ales, conta pacea pe care o simțea.
A început să țină discursuri în licee, să vorbească cu adolescenți despre curaj, identitate, acceptare. A lansat o campanie numită „Joacă în adevăr”, adresată tinerilor sportivi care se tem să fie ei înșiși.
Într-un interviu acordat unei reviste, a spus:
— Dacă aș fi ascultat vocea tatălui meu, aș fi fost poate o campioană mai mare. Dar nu aș fi fost om. Și eu vreau să fiu om, înainte de orice.
Capitolul VI: Întoarcerea tatălui
Anii au trecut. Elena a câștigat un Grand Slam, a devenit ambasador UNESCO pentru toleranță și a fost inclusă în topul celor mai influenți sportivi ai Europei.
Într-o zi, după un meci demonstrativ în București, cineva i-a înmânat o scrisoare. Era scrisă de mână. Îi recunoștea scrisul:
„Dragă Elena,
Am fost un om orbit de mândrie și frică. Am crezut că dacă îți impun cine să fii, îți fac bine. N-am știut că, de fapt, te rănesc.
Azi, când te văd la televizor, când te aud vorbind cu atâta demnitate, îmi dau seama că eu am pierdut mai mult decât tine.
Tu ai câștigat o viață. Eu am pierdut o fiică.
Dacă vreodată vei dori să bem o cafea și să stăm de vorbă, eu voi fi aici.
Cu regret,
Tatăl tău.”
Elena a păstrat scrisoarea în buzunarul interior al jachetei. Nu a dat răspuns imediat. Dar în acea seară, în fața oglinzii, a zâmbit. Era, pentru prima oară, un
Leave a Reply