Îmi tremură mâinile când scriu aceste rânduri. Nu de frig, ci de ceva mai adânc — o friguri a sufletului, care nu se tratează cu nimic. În oglinda din fața mea nu mai recunosc femeia care am devenit. Poartă un nume pe care lumea îl strigă în arene, dar în tăcerea nopților nu mai înseamnă nimic.
Mi-au spus mereu că sunt puternică. Că nu cedez. Că sunt „fata de fier” a tenisului românesc. Dar nimeni nu știe cât de grea e fierul când îl porți în inimă.
Când eram copilă, tata îmi spunea că durerea e o dovadă de iubire. „Dacă nu te doare, înseamnă că nu-ți pasă destul.” Și eu am crezut. Am crescut cu palmele lui grele care m-au învățat să țin racheta corect, cu vocea lui care tăia liniștea din curtea de antrenament. „Mai tare, Simona! Mai repede! Mai mult!”
La șapte ani, când celelalte fete se jucau cu păpușile, eu loveam mingi până îmi sângerau degetele. Tata zâmbea și spunea: „Sângele tău va fi aur, într-o zi.”
Avea dreptate. Doar că nu mi-a spus că aurul arde când îl atingi.
Mi-l amintesc și acum, sprijinit de gardul terenului, cu brațele încrucișate și ochii ca două cuțite. Nu mă privea ca pe o fiică. Mă privea ca pe o investiție. Iar eu… eu voiam doar să fiu văzută ca om.
„N-ai voie să plângi,” îmi spunea. „Cine plânge, pierde.”
Așa că am învățat să plâng înăuntru. În mine.
Anii au trecut, și fiecare victorie a fost ca o medalie bătută în carne vie. Mă aplaudau mii de oameni, dar singurul pe care voiam să-l aud spunând „sunt mândru de tine” tăcea. Sau, mai rău, critica.
„Ai greșit la serviciu.”
„Ai pierdut ritmul.”
„Ți-a fost frică.”
Niciodată nu era suficient. Niciodată nu eram destul.
Și totuși, l-am iubit. Cum altfel să-l iubesc pe cel care m-a făcut să cred că pot fi ceva mai mult decât o fată din Constanța cu visuri prea mari?
Au fost seri când îl vedeam plângând singur, după ce se certa cu mama. Se uita la televizor, la mine în direct, și își ștergea ochii cu dosul palmei. Atunci îl iertam pentru tot. Pentru fiecare țipăt, pentru fiecare noapte în care m-a făcut să cred că sunt o rușine.
Dar iertarea e un lux pe care sufletul nu și-l permite la nesfârșit.
Într-o zi, după o finală pierdută, am mers direct la el. Tremuram de oboseală, de rușine, de dorința de a fi îmbrățișată. Dar el m-a privit rece și a spus:
„Ți-am spus că n-ai inimă de campioană. Ți-am dat tot, și tu m-ai făcut de râs.”
M-am uitat la el lung. Și în tăcerea aceea, ceva s-a rupt. Nu în lume. În mine.
Atunci, fără să gândesc, i-am spus:
„A fi un nenorocit e mai bine decât să te numesc tată.”
Cuvintele au căzut ca o piatră în apă, dar ecoul lor încă mă urmărește.
După acel moment, n-am mai fost aceeași.
Am început să mă antrenez singură, să vorbesc mai puțin, să mă ascund în tăcere.
Presa a scris că am devenit „rece, distantă, calculată”. Adevărul e că am devenit goală.
Când intram pe teren, simțeam că nu mai joc pentru mine, nici pentru țară, nici pentru el.
Jucam doar ca să scap. Ca să nu mai simt.
Dar sufletul nu se poate fenta.
Leave a Reply