Aș prefera să am un nebun ca tată decât să te primesc înapoi în viața mea.

Simona Halep se trezi brusc într-o dimineață de toamnă târzie. Ferestrele vilei erau aburite de ploaie, iar în camera vastă domnea un amestec de liniște apăsătoare și neliniște interioară. Deși avea tot ce își dorise vreodată – trofee, faimă, respect mondial – în sufletul ei exista o rană care nu se închidea.

Nu era legată de tenis. Nu era legată de accidente sau de suspiciunile pe care lumea le aruncase asupra ei în ultimii ani. Era legată de ceva mai profund: tatăl ei.

Își aminti chipul lui de altădată, zâmbetul rar pe care îl afișa doar când câștiga, și privirea rece pe care o arunca atunci când ea pierdea. Își aminti serile în care îl auzea vorbind la telefon despre bani, despre contracte, despre cât valorează fiica lui. Nu despre ce simte, nu despre ce visează, ci despre cât poate aduce.

Anii trecuseră, dar fantoma aceea o urmărea. Și acum, după ce încercase să rupă legătura, după ce declarase public că nu mai vrea să aibă nicio relație cu el, bărbatul îndrăznise să-i scrie din nou. O scrisoare. O chemare. O cerere de iertare.

Își strânse halatul în jurul trupului și privi lung plicul sigilat. Pe el, doar câteva cuvinte: „Fiicei mele, cu dragoste”. Dragoste? Simona izbucni într-un râs amar.

„Dragoste nu înseamnă control, nu înseamnă trădare, nu înseamnă să mă vinzi pe bucăți lumii întregi”, șopti ea.

Dar totuși, mâna îi tremura.

În mintea ei se desfășura un film pe care îl urâse mereu. O copilă cu codițe, în vârstă de 9 ani, lovind mingea cu toată forța, în timp ce tatăl o striga de pe margine:

— Mai tare, Simona! Nu ești destul! Nimeni nu va crede că vei ajunge cineva dacă nu te zdrobești pe teren!

Ea plângea adesea seara, dar dimineața revenea. Pentru că în ochii mamei vedea altceva: speranță, dorința de a-și vedea fata fericită.

Numai că vocea tatălui se înfigea ca un spin.

Anii adolescenței aduseseră nu doar victorii, ci și presiuni. „Ești investiția mea”, îi spunea el. „Eu am pus banii, eu am sacrificat, tu îmi datorezi totul.”

Nu era tatăl care să o întrebe dacă e fericită. Nu era omul care să-i știe secretele sau fricile. Era contabilul propriului ei destin.

 

Momentul rupturii venea ani mai târziu. După un scandal public, după șoapte prin presa sportivă, după ce tatăl încercase să negocieze pe ascuns contracte de publicitate în numele ei.

Simona se simțise vândută.

Într-o seară de iarnă, când se întorsese acasă obosită după un turneu greu, îl găsise în birou, cu actele pe masă. Semnătura ei falsificată.

— Ce ai făcut? întrebase ea cu glasul tăios.

— Ce trebuia! Ești fiica mea, am dreptul să decid ce e mai bine pentru tine.

Atunci, din adâncul sufletului, explodase acea frază care avea să-i marcheze destinul:

„Aș prefera să am un nebun ca tată decât să te primesc înapoi în viața mea!”

Și ușa se trântise între ei.

 

Acum, scrisoarea de pe noptieră o bântuia. Era ca un ecou al unui trecut care nu voia să moară.

O deschise, cu degete tremurânde.

„Simona,

Am greșit. Știu. Dar sunt bătrân acum și singur. Mi-aș dori să-mi acorzi o clipă să ne vedem. Nu cer bani, nu cer nimic, doar să îți privesc ochii. Tatăl tău.”

Îi aruncă o privire. Lacrimile îi înțepau pleoapele. Dar în același timp, furia clocotea.

Îl știa prea bine. Cuvintele acelea nu erau decât un alt joc. O altă încercare de a intra din nou în viața ei.

Capitolul V – Prieteni și umbre

Se întâlni cu Andreea, prietena din copilărie, la o cafenea discretă din București.

— Încă îți scrie? întrebă Andreea.

— Da. Și acum cere o întâlnire.

— Ai de gând să accepți?

Simona își scutură capul.

— Nu pot. Mi-am construit liniștea cu greu. Nu vreau să-l las să-mi fure din nou respirația.

Andreea o privi cu blândețe.

— Știi, nu toată lumea ar avea curajul tău. Să spui „nu” propriei familii.

Simona zâmbi amar.

— Nu e curaj, Andreea. E supraviețuire.

Dar tatăl nu se lăsă. Într-o zi, apăru la conferința ei de presă, intrând printre jurnaliști.

— Simona! Fiica mea! Nu mă vei recunoaște?

Toate camerele se întoarseră spre ea. Zeci de blițuri, întrebări, haos.

Simona inspiră adânc și, cu o voce calmă, dar de gheață, spuse:

— Domnule, vă rog să plecați. Nu sunteți binevenit în viața mea.

Tatăl făcu un pas înainte.

— Sunt tatăl tău!

Simona îl privi drept în ochi, fără să clipească:

„Aș prefera să am un nebun ca tată decât să vă primesc înapoi în viața mea.”

Sala amuți. Unii chicotiră. Alții oftară. Dar pentru ea, fusese momentul eliberării.

 

După acel episod, Simona simți pentru prima dată că lanțurile se rup. Își îngropase frica, își înfruntase demonul.

Tenisul redeveni pentru ea ceea ce fusese la început: un joc, o bucurie.

Scrisorile nu mai contau. Umbrele nu mai aveau putere.

Și deși rana rămânea acolo, nu mai era deschisă. Era doar o cicatrice, un semn al luptei ei.

 

Într-o seară liniștită, stând singură pe terasa casei, Simona privi cerul. Își aminti de copilăria zbuciumată, de nopțile pline de lacrimi, de victoriile plătite cu durere.

Și totuși, acum, era liberă.

„Nu toți tații merită să fie numiți așa”, șopti ea. „Unii sunt doar umbre. Iar eu am ales să trăiesc în lumină.”

Și cu asta, închise ochii, simțind pentru prima dată că viitorul îi aparținea cu adevărat.