Într-o după-amiază liniștită de primăvară, în curtea casei părintești din Constanța, Tania, sora mai mică a Simonei Halep, aducea pe masă o tavă cu ceai și prăjituri. În aer plutea un parfum amestecat de iasomie și sare de mare, adus de briza Mării Negre. La o masă rotundă din lemn, Stere Halep, tatăl campioanei, așeza cu grijă câteva fotografii vechi, ca și cum ar fi pregătit o călătorie înapoi în timp.
„Știi, mulți cred că viața unui sportiv de top e doar despre trofee, aplauze și camere de filmat”, începu el, privind spre obiectivul reporterului venit special să facă interviul. „Dar foarte puțini înțeleg ce se întâmplă în spatele cortinei. Și foarte puțini știu că Simona, la un moment dat, a fost la un pas să renunțe la tot. Da, exact așa cum auziți — la tot.”
Povestea începe în copilăria Simonei. Avea doar 4 ani când a pus prima dată mâna pe o rachetă de tenis. Era prea mică pentru echipamentele profesionale, așa că tatăl ei îi adaptase o rachetă mai veche, scurtându-i mânerul. „De atunci am știut că are ceva special”, își amintește Stere. „Avea o determinare pe care rar o vezi la un copil. Putea să stea ore întregi lovind mingea de un perete, fără să se plângă.”
Anii au trecut, iar Simona a început să concureze la turnee de juniori. Drumul nu era ușor — banii erau puțini, călătoriile costisitoare, iar antrenamentele intense. Familia își vindea uneori bunuri pentru a-i acoperi cheltuielile. „Am investit tot ce aveam, dar nu era vorba doar de bani. Era vorba de suflet, de visul ei”, spune tatăl cu un zâmbet ușor melancolic.
Primele mari rezultate au venit, iar presa a început să scrie despre „mica româncă ce poate cuceri lumea tenisului”. Dar odată cu laudele au venit și așteptările. „Oamenii nu își dau seama cât de greu e să fii mereu în top, să nu ai voie să greșești, să nu ai voie să ai o zi proastă”, explică Stere.
Într-un sezon, după mai multe înfrângeri neașteptate, Simona a început să simtă povara presiunii. Fiecare meci pierdut aducea cu el critici aspre, nu doar din partea comentatorilor, ci și din partea unor fani care o ridicaseră cândva în slăvi. „Într-o seară, după un turneu ratat, m-a sunat și mi-a spus: «Tata, nu mai pot. Nu mai vreau să continui.»”
Tăcerea care a urmat în conversație fusese grea ca plumbul. Stere își amintește că vocea ei era aproape spartă de lacrimi. „Am simțit cum mi se strânge inima. Pentru ea, tenisul nu era doar un sport — era viața ei. Și totuși, era atât de aproape să renunțe.”
Puțini știau atunci că în spatele rezultatelor fluctuante se ascundea o luptă interioară. Simona se confrunta cu o accidentare persistentă la spate, care o împiedica să se antreneze la capacitate maximă. Durerea fizică era dublată de oboseala mentală.
„În lumea sportului, nu există timp pentru slăbiciune. Dacă recunoști că te doare ceva, toată lumea se întreabă dacă ești pe final de carieră. Ea a ales să nu vorbească public despre asta, să lupte în tăcere”, povestește Stere.
În acea perioadă, au existat zile în care Simona se trezea dimineața și abia putea să se ridice din pat. Și totuși, își punea echipamentul, mergea la antrenament și încerca să joace. „Era o luptă pe care o ducea nu doar împotriva adversarelor, ci și împotriva propriului corp.”
Cel mai greu moment a venit într-o dimineață de toamnă, la un turneu important. După un meci pierdut, Simona a intrat în vestiar, s-a așezat pe bancă și a rămas acolo, cu privirea în gol, timp de minute întregi. „A venit la mine și mi-a zis: «Nu mai vreau să trăiesc așa, tata. Mă simt prizonieră în propriul meu vis.»”
Pentru Stere, acele cuvinte au fost un semnal de alarmă. „Știam că dacă nu facem ceva, dacă nu îi găsim din nou bucuria de a juca, o vom pierde, nu ca sportivă, ci ca om.”
Au urmat discuții lungi, zile de pauză, plimbări pe malul mării, departe de zgomotul tribunelor și al camerelor de filmat. „I-am spus că nu trebuie să demonstreze nimănui nimic, că tenisul este doar o parte din ea, nu întreaga ei identitate.”
În acea perioadă, familia a fost scutul ei. Mama, fratele, prietenii apropiați — toți au contribuit să o facă să înțeleagă că valoarea ei nu stă doar în clasamentul WTA. „Am început să o încurajăm să facă și alte lucruri — să citească, să picteze, să gătească. Să fie din nou Simona, fata simplă din Constanța, nu doar campioana din ziare.”
A vizitat școli, a vorbit cu copii, a ajutat la acțiuni caritabile. „Am văzut cum, încet-încet, lumina se întoarce în ochii ei”, spune Stere cu emoție.
Când a revenit pe teren, Simona nu mai juca doar pentru trofee. Juca pentru bucuria pe care o simțise în copilărie, când lovea mingea de peretele din curtea casei. „Rezultatele au început să vină din nou, dar cel mai important era că își regăsise zâmbetul”, povestește tatăl.
Unul dintre cele mai frumoase momente a fost câștigarea unui turneu important după acea perioadă de criză. „Când a ridicat trofeul, știam că nu e doar o victorie sportivă. Era dovada că și-a învins demonii interiori.”
Astăzi, Simona vorbește mai deschis despre importanța sănătății mentale în sport. „Cred că înțelege acum că puterea unui campion nu se măsoară doar în victorii, ci și în capacitatea de a se ridica atunci când viața te doboară”, spune Stere.
El mărturisește că povestea aceasta nu a fost ușor de spus. „Nu pentru că mi-ar fi rușine — dimpotrivă — ci pentru că îmi amintesc cât de fragilă a fost în acele momente. Și, ca părinte, nu vrei să îți vezi copilul suferind.”
La finalul interviului, Stere își strânge fotografiile și privește către orizont. „Știi, eu cred că fiecare dintre noi are momente în care e aproape să renunțe. Dar diferența o face cine e lângă tine atunci. Pentru Simona, am fost noi, familia. Și poate că asta e adevărata victorie — nu trofeele, nu clasamentele, ci faptul că am rămas împreună, indiferent de furtună.”
În tăcerea care urmează, se aude doar foșnetul frunzelor și valurile mării lovindu-se ușor de țărm. Povestea nu e doar despre o campioană de tenis, ci despre o femeie care a ales să continue, chiar și atunci când drumul părea imposibil
