Elena Drăghici avea doar 24 de ani și se afla pe locul 5 în clasamentul WTA. Originară din Cluj-Napoca, copilă crescută într-un apartament modest de bloc, își câștigase faima printr-un joc agresiv, o inteligență tactică rară și o disciplină de fier.
La Roland Garros, în semifinală, a învins-o pe campioana în exercițiu, câștigând respectul tuturor. Dar în spatele zâmbetului său pentru camere și interviuri, se ascundea o povară tăcută.
Toată lumea o admira, dar nimeni nu o cunoștea cu adevărat.
În circuitul WTA, Elena începuse să simtă o atracție pe care o reprimase ani de zile. Privirile ei se îndreptau involuntar spre o colegă – Amélie Fournier, jucătoare franceză, cunoscută nu doar pentru talentul său, ci și pentru sinceritatea cu care își trăia viața personală.
Elena nu putea să accepte ceea ce simțea. Crescută într-un mediu conservator, în care homosexualitatea era un subiect tabu, trăia într-o teamă constantă: că-și va pierde familia, fanii, sponsorii.
Dar inima avea propriile reguli.
Departe de ochii publicului, Elena își nota gândurile într-un jurnal:
„Astăzi am trecut din nou pe lângă Amélie la vestiare. M-a salutat zâmbind, iar eu am simțit cum mă înroșesc. Nu pot continua așa. Nu pot să mă mint.”
Acest jurnal devenise refugiu, dar și locul unde recunoștea ceea ce n-ar fi spus nimănui.
După victoria de la Indian Wells, Elena a fost întrebată într-un interviu despre viața ei amoroasă. Zâmbetul i s-a șters pentru o fracțiune de secundă, apoi a răspuns diplomatic:
— Mă concentrez pe carieră acum.
Dar în culise, managerul ei îi șoptea:
— Niciodată să nu vorbești despre asta. Nu vrem scandaluri. Sponsorii nu tolerează „controverse”.
Această atitudine a fost ultima picătură. Pentru prima dată în viață, Elena a simțit furie. Nu pentru că era lesbiană, ci pentru că lumea o forța să tacă.
În noaptea dinaintea finalei de la Miami Open, Elena a luat o decizie care avea să-i schimbe viața.
A scris un mesaj pe rețelele sociale:
„Am tăcut prea mult timp. Este timpul să fiu cine sunt. Da, sunt lesbiană. Nu mai vreau să trăiesc în frică. Și nu mai vreau să mă ascund.”
Apoi a închis telefonul și a dormit pentru prima dată, liniștită.
Dimineața a venit cu un val de mesaje, articole, reacții:
• The Guardian: „Elena Drăghici sparge barierele din tenis.”
• CNN: „Jucătoare de top face coming out într-un moment istoric.”
• Rețelele sociale: lovește valul de reacții – majoritatea de susținere, dar și comentarii urâte, homofobe.
În România, televiziunile discutau pe larg. Unii o lăudau pentru curaj. Alții întrebau dacă „era necesar să spună public”.
A ieșit pe teren a doua zi cu emoții uriașe. Publicul a aplaudat-o mai tare ca niciodată. A pierdut în trei seturi, dar nu conta. La final, a fost întrebată cum se simte.
— Liberă, a spus cu vocea tremurândă. Pentru prima dată în viața mea, sunt cu adevărat liberă.
A izbucnit în plâns în fața camerelor. Dar nu era durere. Era ușurare.
Au urmat săptămâni grele. Un sponsor major s-a retras. Un comentator sportiv celebru a făcut remarci deplasate și a fost suspendat.
Dar în același timp:
• A fost invitată la ONU să vorbească despre curaj și vizibilitate.
• A primit scrisori de la mii de tineri LGBTQ+ din toată lumea.
• A devenit imaginea unei campanii globale pentru acceptare în sport.
Amélie, colega franceză, i-a trimis un mesaj simplu: „Sunt mândră de tine. Poate ieșim la o cafea, când ai timp.”
Tatăl Elenei nu i-a vorbit două luni. Apoi, într-o seară, a sunat:
— Nu înțeleg tot, dar ești fata mea. Și te iubesc.
A fost un moment mai important decât orice trofeu.
Un an mai târziu, Elena era pe locul 2 mondial. Dar mai important, era fericită. Mergea de mână cu Amélie în public, zâmbea sincer în interviuri și își susținea fanii din comunitatea LGBTQ+.
A scris o carte: „Liniștea care urmează adevărului”.
Într-un discurs ținut la Wimbledon, a spus:
— Nu am devenit un jucător mai bun pentru că am ieșit din dulap. Dar am devenit un om complet.
Povestea Elenei Drăghici este una inventată, dar inspirată de realitatea sportului modern, unde curajul de a fi tu însuți rămâne una dintre cele mai grele – și cele mai importante – decizii.
Leave a Reply