Era o după-amiază de toamnă târzie în Constanța. Vântul aducea miros de mare și frunzele ruginii se adunau în vârtejuri scurte pe străzile aproape goale. Simona Halep, cu pași apăsați și o expresie tensionată pe chip, se îndrepta către casa părintească.
De ani buni, relația dintre ea și tatăl ei, Stere, devenise un câmp minat. În copilărie fusese forța care o împinsese spre munca titanică ce avea s-o ducă la Wimbledon și Roland Garros. Dar acea forță, odată vitală, se transformase cu timpul într-o povară apăsătoare.
Simona simțea că fiecare victorie era revendicată de el, fiecare eșec aruncat în brațele ei. Și, mai presus de toate, în sufletul ei creștea o întrebare dureroasă: „M-ai iubit pentru mine sau doar pentru trofeele mele?”
Astăzi, aceste întrebări aveau să erupă.
Când a deschis ușa, în casă mirosea a ciorbă fierbinte și a lemn vechi. Mama, Tania, se afla în bucătărie, cu un zâmbet timid, încercând să facă atmosfera mai puțin tăioasă. Dar Stere, așezat pe fotoliul masiv din sufragerie, privea fix televizorul, unde rula un meci de tenis. Nu se întoarse imediat spre fiica lui.
— Ai venit, a spus el sec, fără să se ridice.
— Da, răspunse Simona. Trebuie să vorbim.
Tăcerea se așternu ca o pânză grea. Mama lor încercă să atenueze:
— Poate mai întâi să mâncați ceva, să vă liniștiți…
Dar Stere ridică mâna, oprind-o.
— Nu. Dacă are ceva de spus, să spună.
— Tata, am obosit, izbucni Simona. Toată viața am încercat să fiu ce ai vrut tu. Să câștig, să muncesc, să nu cedez niciodată. Dar te-ai gândit vreodată cine sunt eu, ce vreau eu?
Privirea lui Stere se înăspri.
— Cine ești tu? Fără mine, fără antrenamentele, sacrificiile și banii mei, nu erai nimeni! Tot ce ești, tot ce ai, e datorită mie.
Cuvintele lui căzură ca niște lovituri.
— Nu e adevărat! țipă ea. Am muncit până mi-au sângerat mâinile, până mi s-au rupt mușchii, până am plâns nopți întregi. Eu am fost pe teren, eu am simțit fiecare înfrângere!
Stere se ridică brusc. Ochii lui ardeau de furie.
— Și ce, vrei să mă ștergi din povestea ta? Să spui lumii că ai reușit singură?
Mama lor izbucni în lacrimi.
— Vă rog, opriți-vă! Vă faceți rău amândurora.
Dar Simona și tatăl ei erau prinși într-un cerc de resentimente.
— Tata, nu înțelegi, strigă ea, vocea tremurând. Eu vreau să fiu liberă! Vreau să trăiesc pentru mine, nu pentru ambițiile tale!
— Libertate? replică el cu dispreț. Libertate să pierzi? Libertate să lași totul baltă? Ești Halep, nu ai voie să cedezi!
Simona simți cum furia îi întunecă mintea. Ani de tăcere, de obediență, de presiune acumulată izbucniră într-un val de revoltă.
Se apropie de el, încordată.
— Nu mai sunt copilul tău-sclav! Dacă vrei să-mi distrugi viața, atunci ai reușit. Dar nu-ți voi mai permite!
Stere făcu un pas spre ea, iar pentru o clipă aerul se tăie. Se priveau ochi în ochi, ca doi adversari pe teren. Tensiunea crescuse până la limita violenței.
V. Pragul
Mama interveni disperată, punându-se între ei.
— Destul! Ajunge!
Simona, cu respirația accelerată, își dădu seama cât de aproape fusese să-și piardă controlul. Se întoarse brusc, cu lacrimi fierbinți pe obraji, și strigă:
— Nu mai pot! Dacă mă mai împingi o dată, plec și nu mă mai întorc niciodată!
Stere rămase încremenit. Era pentru prima dată când fiica lui îl înfrunta până la capăt, fără teamă.
Noaptea aceea a fost una lungă. Simona a dormit la un hotel din apropiere, plângând până dimineața. În mintea ei răsuna vocea tatălui: „Tot ce ești, e datorită mie.” Dar mai puternic decât vocea lui era strigătul ei interior: „Eu sunt mai mult decât tenisul!”
Mama i-a scris mesaje disperate: „Vă rog, nu rupeți totul. Vă iubiți, doar că nu știți să arătați asta.”
Dar Simona simțea că între ea și tatăl ei se ridicase un zid aproape imposibil de dărâmat.
Două zile mai târziu, s-au reîntâlnit. De data aceasta, în liniștea terenului de tenis din curte. Stere ținea o rachetă veche în mână, ca un soldat care nu-și lasă arma.
— Am greșit, a spus el, cu o voce mai joasă decât de obicei. Poate am vrut prea mult pentru tine.
Simona oftă, lacrimile revenind.
— Nu vreau să-ți neg sacrificiile, tata. Dar vreau să știi că nu mai sunt fetița care tremura sub ordinele tale. Am nevoie de tine ca tată, nu ca antrenor.
El tăcu. Părea că se luptă cu mândria lui.
— E greu să renunț… Tot ce am făcut a fost pentru tine.
— Atunci fă un pas înapoi, șopti ea. Și iubește-mă pentru cine sunt, nu pentru ce câștig.
Între ei nu s-a semnat niciun armistițiu oficial. Doar priviri mai blânde, o tăcere mai puțin apăsătoare, o încercare de a reconstrui. Tensiunea nu dispăruse, dar nu mai era pe punctul de a exploda.
Simona știa că drumul spre împăcare va fi lung. Dar pentru prima dată, simțea că are vocea ei, că poate respira fără să-și ceară scuze.
Și, în adâncul sufletului, spera că tatăl ei va învăța să fie nu doar arhitectul carierei ei, ci și adăpostul inimii ei.
Leave a Reply