Au trecut luni întregi în care am ales să tac. Am privit de pe margine cum numele fiicei mele a fost târât prin noroi, cum imaginea ei, construită prin ani de muncă, sacrificii și lacrimi, era sfâșiată fără milă. Zi de zi, am citit titluri, comentarii, atacuri și opinii aruncate fără discernământ, și am simțit cum fiecare literă se înfigea ca un cuțit în inima mea.
De multe ori m-am întrebat: „De ce să vorbesc? Cui îi pasă de adevărul unei mame?” Dar cu cât timpul trecea, cu atât apăsarea tăcerii devenea insuportabilă. În jurul nostru, s-a construit o lume de zvonuri, de minciuni, de judecăți grăbite. Și, poate, cel mai greu a fost să văd cum oamenii au uitat cine este Simona, ce a însemnat pentru România și pentru tenisul mondial.
Astăzi nu mai pot să tac. Tăcerea mea a fost interpretată ca slăbiciune, ca acceptare a acuzațiilor, ca și cum prin liniștea mea aș fi confirmat nedreptatea care i s-a făcut. Nu, nu mai pot. Azi, pentru prima dată, îmi găsesc vocea și las să curgă tot ce am adunat în suflet.
Sunt mamă. Și nu există durere mai mare decât să-ți vezi copilul condamnat de lume înainte să aibă dreptul la apărare. În fiecare zi am trăit cu teama că Simona va fi înfrântă nu pe terenul de tenis, ci în tribunalul opiniei publice. Oamenii au aruncat cu vorbe ca și cum ar fi pietre: „Trădătoare!”, „Trișoare!”, „Sfârșitul carierei!”
Dar eu știu cine este Simona. Am văzut-o de mică, alergând prin curte cu o rachetă mai mare decât ea. Am văzut-o plângând după ore nesfârșite de antrenamente, cu palmele crăpate și genunchii juliți. Am văzut-o refuzând să meargă la petreceri cu prietenii, pentru că a doua zi avea turneu. Viața ei nu a fost niciodată una de copil obișnuit. Și acum lumea are îndrăzneala să spună că toate victoriile ei s-au datorat altceva decât muncii?
Durerea mea este tăcută, dar adâncă. Mă trezesc noaptea și o găsesc plângând în tăcere, cu ochii în telefon, citind articole care o fac bucăți. Și atunci îmi amintesc că, dincolo de campioana cunoscută de toată planeta, ea este tot copilul meu, fragil și vulnerabil.
Ceea ce trăim acum este mai mult decât un scandal sportiv. Este un atac la identitatea unui om, la demnitatea lui, la munca de-o viață. Oamenii privesc doar titlurile, dar eu știu adevărul: Simona nu și-ar trăda niciodată principiile. Niciodată nu ar căuta scurtături. Toată viața ei a fost o luptă împotriva scurtăturilor.
Am văzut-o cum a preferat să piardă un meci decât să facă compromisuri. Am văzut-o cum și-a ridicat adversarele în momentele de slăbiciune, în loc să profite. Aceasta este Simona mea. Și acesta este adevărul meu.
Când îți aperi copilul, nu o faci doar cu argumente, ci cu sufletul. Pentru mine, fiecare critică adresată Simonei a fost ca un pumn în piept. Știu că în sport există reguli, există rigori, există teste și comisii. Știu că există proceduri. Dar ceea ce nu știe lumea este că, uneori, aceste mecanisme nu caută adevărul, ci spectacolul. Iar în cazul fiicei mele, spectacolul a devenit mai important decât dreptatea.
Îi spun lumii întregi: Simona este nevinovată. Și, chiar dacă va mai dura luni sau ani până când toți vor înțelege asta, eu, mama ei, am obligația să spun acest lucru răspicat. Nu din orgoliu, ci din convingerea că adevărul nu poate fi îngropat la nesfârșit.
Mă adresez vouă, celor care ați ridicat-o pe un piedestal și ați aplaudat-o la fiecare victorie. Unde sunteți acum? De ce ați fost atât de rapizi să aruncați cu noroi? Ați uitat că v-a făcut să plângeți de bucurie când a ridicat trofeul de la Roland Garros? Ați uitat că ați strigat „Hai, Simona!” până vi s-au stins vocile?
Este ușor să iubești un campion în zilele lui bune. Dar adevărata dragoste, adevărata susținere, se vede în furtună. Și acum, în mijlocul furtunii, prea mulți ați întors spatele. Poate că într-o zi veți înțelege că un campion nu se judecă doar după trofee, ci și după felul în care își trăiește demnitatea.
Îmi amintesc de fetița care se trezea la 5 dimineața pentru a ajunge la antrenamente. Îmi amintesc de călătoriile lungi cu trenul, când mâncam din pachețel, pentru că nu aveam bani de restaurante. Îmi amintesc cum își cosea singură echipamentul rupt, pentru că nu voia să mă vadă cheltuind mai mult decât puteam.
Simona nu s-a născut campioană. Ea s-a construit pas cu pas, prin sacrificii pe care puțini le pot înțelege. Și tocmai de aceea, acuzațiile care i se aduc acum sunt de două ori mai dureroase: ele nu lovesc doar în prezentul ei, ci sfidează toată copilăria și tinerețea ei.
Dar, în ciuda durerii, am și speranță. Știu că într-o zi adevărul va ieși la lumină. Știu că fiica mea va reveni pe teren, cu fruntea sus, și va demonstra că niciun scandal nu o poate înfrânge. Poate că acest episod o va lăsa cu cicatrici, dar unele cicatrici devin semne de putere.
Simona este luptătoare. Și eu, ca mamă, nu pot decât să cred că lupta ei nu s-a încheiat. Ea va reveni, și atunci cei care au condamnat-o pripit vor trebui să-și plece ochii în pământ.
Scriu aceste rânduri cu lacrimi în ochi, dar și cu inima ușurată. Pentru că, indiferent cine va citi, indiferent cine va crede sau nu, eu știu că mi-am făcut datoria de mamă: am spus adevărul meu, am apărat copilul meu.
Simona nu este doar o campioană a României. Este fiica mea. Și oricine se ridică împotriva ei, se ridică și împotriva sufletului meu.
Astăzi, am rupt tăcerea. Și, chiar dacă lumea nu se va schimba imediat, poate că aceste cuvinte vor fi un început. Un început al vindecării, al reamintirii, al revenirii. Pentru că, oricât de adâncă ar fi noaptea, soarele răsare din nou.
Leave a Reply