„Ești o fiică proastă și lipsită de valoare — o rușine. Regret că te-am născut vreodată”, i-a spus Stere Halep Simonei Halep.

Era o zi cenușie de toamnă în Constanța. Frunzele ude, căzute pe aleile bătrânului cartier, păreau să reflecte perfect starea sufletească a Simonei Halep. Se întorsese acasă după o perioadă lungă de absență. Nu mai fusese aici de luni de zile, poate chiar mai bine de un an. Trecuseră multe de atunci: suspendarea, umilința publică, interviurile acide din presă, pierderea sponsorilor. Dar, mai presus de toate, durerea care o măcina venea dintr-o singură sursă: tatăl ei, Stere Halep.

Stere fusese cândva stâlpul vieții ei. Om muncitor, sever, dar corect – așa îl percepuse Simona în copilărie. Fusese cel care o dusese zilnic la antrenamente, indiferent dacă ploua sau ningea. Era mereu în tribună, mereu cu ochii pe ea, mereu cu așteptări.

Dar, pe măsură ce succesul a crescut, la fel și presiunea lui. Niciodată nu era destul. Niciun titlu nu era de-ajuns. Nicio victorie nu era completă fără reproș.

Acum, stătea în bucătăria rece, acolo unde mama ei obişnuia să pregătească ceai cu lămâie în serile lungi de iarnă. Mama era tăcută. Nu o îmbrățișase, dar nici nu o respinsese. Doar o privise, cu o tristețe care spunea mai mult decât o mie de cuvinte.

— E sus, zise femeia în șoaptă. Nu știu dacă vrea să te vadă…

Simona urcă încet scările. Fiecare pas era ca o bătaie în piept. Ajunsă în fața ușii de la camera lui, bătu de două ori.

— Intră, se auzi vocea răgușită.

Stere stătea pe fotoliu, cu spatele ușor încovoiat, ținând în mână un ziar. Ochii lui negri erau obosiți, dar încă pătrunzători. Nu i-a făcut semn să se apropie. Doar a privit-o.

— Ai venit, mormăi el. În sfârșit. Ai avut timp de familia ta după ce te-a scuipat toată lumea.

Simona nu zise nimic. Aștepta. Poate spera la o undă de căință. La o întrebare: „Ești bine?”. Dar nu a venit.

— Am muncit toată viața mea ca să te văd ajunsă sus. Am tăiat din mâncare ca să ai tu rachetă de rezervă. Am vândut pământ din Dobrogea ca să-ți plătim antrenorii. Și tu? Tu ai devenit o rușine.

Vocea lui era calmă, dar rece. Ca o lamă.

— Tată, știu că te-am dezamăgit. Dar nu am făcut nimic intenționat. A fost o greșeală… nu am știut că acele suplimente conțin…

El izbucni:

— Taci! Nu vreau să-ți aud minciunile. Ai murdărit numele nostru. Halep era un nume respectat. Acum? Copiii râd pe stradă. Spun că am crescut o trișoare!

Ochii Simonei se umplură de lacrimi. Încercă să rămână tare.

— Nu te-am trișat pe tine, tată. Am încercat doar… să țin pasul. Toată lumea cerea mai mult. Publicul, presa, tu…

Atunci veni fraza care o zdrobi complet:

„Ești o fiică proastă și lipsită de valoare — o rușine. Regret că te-am născut vreodată.”

Cuvintele atârnau în aer ca o lovitură cu racheta în plex. Simona simți că nu mai poate respira. Nu pentru că era o jignire. Ci pentru că venea de la el. Tatăl ei. Omul care îi spusese odată că e mândria vieții lui.

— Să nu te mai întorci aici, spuse el cu spatele la ea. Am pierdut tot ce am avut. Și fiica mea. Asta e.

Simona coborî treptele ca o umbră. Mama ei plângea în liniște la masa din bucătărie. Simona nu mai spuse nimic. Ieși în stradă și porni pe jos, sub norii grei, fără direcție.

Când era mică, Simona credea că tatăl ei era un supererou. Putea repara orice. Avea răspunsuri pentru toate. Și nu ceda niciodată. Fusese șofer de taxi, apoi vânzător, muncitor în port. Muncea cât zece, iar tot ce câștiga băga în cariera ei.

„Nu te las până nu ajungi nr. 1 în lume,” îi spusese când avea 11 ani.

Într-o seară, după un turneu pierdut, plângea în camera de hotel. Stere intrase, o ridicase în brațe și îi șoptise: „Tu ești destinată să câștigi. Nu te îndoi niciodată de asta.” Acel moment îi rămăsese întipărit în suflet ca o lumină caldă.

Dar cu timpul, iubirea lui devenise condiționată. Dacă Simona câștiga, era fiica ideală. Dacă pierdea, era slabă, leneșă, „fetiță plângăcioasă”. La 19 ani, când pierduse la Roland Garros în turul doi, Stere nu vorbise cu ea două săptămâni.

Apoi, când a ajuns numărul 1 mondial, n-a fost decât o zi de bucurie. După aceea, întrebarea fusese: „Cât durează? Când câștigi un Grand Slam?”

Suspiciunea de dopaj fusese o bombă. Simona fusese șocată. Mereu fusese atentă cu alimentația și cu suplimentele. Dar o greșeală de laborator, o etichetă falsă, un consilier neglijent – totul se prăbușise.

Presiunea media, umilința, abandonul unora dintre apropiați – toate o dărâmaseră. Dar nimic nu a durut mai mult decât reacția tatălui ei.

În loc să o susțină, să îi fie alături, o condamnase public. Spusese într-un interviu: „Dacă a făcut ce spun ei, nu mai este fata mea.” Atunci o parte din sufletul Simonei s-a rupt.

După ce ieșise din casa părintească, Simona se cufundă într-un anonimat relativ. Plecă din țară. Se mută temporar în Elveția. Acolo, printre străini și tăcere, începu să scrie. Scrise scrisori către tatăl ei – pe care nu le trimise niciodată. Scrise despre copilărie, despre turnee, despre nopțile în care își freca picioarele de durere, visând la Wimbledon.

Cu timpul, acceptă că nu va primi scuze. Că nu va avea aprobarea tatălui ei. Că trebuie să trăiască pentru ea, nu pentru el.

Se reapucă de antrenamente. Nu pentru glorie, ci pentru echilibru. Nu visa la reveniri spectaculoase. Voia doar să se regăsească.

Trei ani mai târziu, Simona se întoarse în România. În presă se spunea că va participa la un turneu demonstrativ. Fanii o aclamau din nou. Nu pentru că era învingătoare, ci pentru că era umană.

Într-o dimineață, primi un apel. Mama ei. Plângea.

— Tatăl tău… e la spital. Atac de cord. Nu știm dacă…

Simona închise ochii. Nu știa ce simte. Nu era ură. Nici iertare completă. Doar un gol.

Se urcă în primul avion spre Constanța. În salon, Stere era palid, slab, cu aparate care bipăiau încet. Când o văzu, ochii lui se umeziră.

— Ai venit, șopti el. Nu meritam… dar ai venit.

Simona nu spuse nimic. Doar îi luă mâna. Tăcut, apăsă ușor.

— Îmi pare rău… pentru tot.

Atunci, după atâta timp, cuvintele acelea spălară ani de durere. Nu șterseră trecutul. Dar deschiseră ușa spre viitor

Simona nu mai urmărea trofeele. Nu alerga după aprobarea nimănui. Scria o carte. Despre sport, despre presiune, despre tați care iubesc prea dur și fiice care uită să se iubească pe ele.

Titlul? „Rușinea.” Dar cu litere mici. Pentru că, în final, nu era despre rușine. Era despre vindecare.