Era o zi mohorâtă de toamnă în Constanța. Vântul adia ușor printre frunzele galbene ce se desprindeau de pe crengile copacilor din curtea casei familiei Halep. Simona se întorsese dintr-un turneu din Asia, istovită atât fizic cât și sufletește. Pierduse în semifinală, iar presa o criticase dur. Tot ce își dorea era o clipă de liniște acasă, în brațele celor care o crescuseră și care, credea ea, o susțineau necondiționat.
Dar în seara aceea, liniștea nu avea să vină.
Stere Halep stătea la masă, în sufragerie, cu ziarul în față. Privirea lui era încruntată. Simona intră în cameră cu un zâmbet timid, sperând să mai domolească tensiunea pe care o simțea plutind în aer.
— Salut, tată, spuse ea încet.
— Salut, răspunse sec bărbatul, fără să-și ridice privirea din ziar.
Simona se așeză la masa din fața lui. Își freca mâinile nervos, simțind că urmează o discuție grea. Așa fusese mereu cu tatăl ei: imprevizibil, exigent, dar mai ales… dur.
— Am vrut doar să-ți spun că știu că am jucat slab în ultima vreme, dar mă străduiesc. E multă presiune. Simt că…
— Taci, o întrerupse Stere. Vocea lui era joasă, dar tăioasă. Și ce dacă ai pierdut? Nu e pentru prima oară. Ai uitat cine ești? Sau ai devenit prea slabă pentru a mai lupta?
Simona simți cum i se strânge stomacul.
— Nu sunt slabă, doar că… uneori simt că nu mai pot. Sunt obosită, tata…
Stere aruncă ziarul pe masă, se ridică brusc în picioare și izbucni:
— Ești o fiică proastă și nechibzuită. Regret că te-am avut ca copil!
Cuvintele se izbiră de pereții camerei ca niște lovituri de bici. Simona încremeni. Parcă tot aerul din încăpere fusese tras afară, lăsând-o fără suflare.
— Ce ai spus…? șopti ea, cu voce tremurândă.
— Ai auzit foarte bine. M-am sacrificat pentru tine, ți-am dat totul. Timp, bani, viață. Și tu ce faci? Te plângi? Te plângi că ești obosită? Tu știi câți oameni ar fi dat orice să aibă talentul tău?
— Nu pot să cred că-mi spui asta… după tot ce am făcut, după toți anii în care m-am luptat pe terenuri, pentru tine, pentru noi…
— Ai făcut-o pentru tine, nu pentru mine. Nu te mai minți. Când ai început să câștigi, nu mai erai fata aceea umilă. Ți-a luat fața faima și banii. Ai uitat de unde ai plecat.
Simona se ridică încet de la masă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar nu le ștergea. Le lăsa să curgă, ca un răspuns mut la durerea care îi sfâșia inima.
— Nu am uitat, tata. Tu ai uitat că sunt tot copilul tău.
Ieși din sufragerie și urcă în camera ei. Închise ușa și se prăbuși pe pat, cu inima grea. Dincolo de ușă, vocea tatălui ei răsuna încă în minte ca un ecou toxic.
Amintiri din copilărie
Simona își amintea de copilărie. Când avea șase ani, tata o lua de mână și o ducea zilnic la antrenamente. Nu conta dacă ploua sau ningea, nu existau scuze. Se trezea la 5 dimineața, mânca în grabă și alerga pe terenurile reci de la periferia orașului.
Stere nu era un tată tandru. Nu știa să spună „te iubesc” sau „sunt mândru de tine”. Îi oferea în schimb tăcere, exigență și câteodată o palmă, când greșea la serviciu. Dar Simona îl iubea. Îl iubea cu toată inima, pentru că, în felul lui ciudat, simțea că o proteja.
Când a ajuns să joace la Roland Garros, Stere era acolo. Nu zâmbea. Nu aplauda. Dar ochii lui o urmăreau cu mândrie ascunsă. Atunci Simona a știut că îl făcuse fericit, chiar dacă el nu o spunea cu voce tare.
Dar acum? Acum totul părea distrus.
Zilele care au urmat
După acea seară, Simona a evitat să mai coboare. Mânca în cameră, comunica doar prin mesaje cu mama ei. Se simțea ca un musafir nedorit în propria casă.
Presa internațională anunțase o pauză în cariera ei. „Simona Halep se retrage temporar din tenis pentru a-și regăsi echilibrul.” Dar presa nu știa ce era cu adevărat în spatele acelei decizii.
Tatăl ei nu mai aducea vorba despre ce spusese. Nici nu-și cerea scuze. Tăcerea lui era grea ca o piatră, o condamnare rostită fără proces.
Mama ei, Tania, încerca să-i apropie.
— Stere, ai fost prea dur. Ea e tot fata ta…
— A greșit. Trebuie să știe ce a însemnat pentru mine. Nu voi tolera slăbiciunea.
— Nu e slăbiciune… e suferință. Iar tu ai rănit-o…
Dar Stere nu asculta. Se închidea în biroul lui și își îneca amărăciunea în tăcere și în regret.
Scrisoarea
Într-o dimineață, Simona lăsă o scrisoare pe masa din sufragerie. Nu voia să mai vorbească. Nu voia să mai audă cuvinte grele. Voia doar să-și descarce sufletul.
Dragă tată,
Nu știu dacă mă mai iubești sau dacă ai iubit vreodată copilul care eram. Dar știu că eu te-am iubit întotdeauna, chiar și atunci când erai aspru, chiar și atunci când mă făceai să plâng.
Am crescut încercând să fiu ceea ce ai vrut. O luptătoare. O campioană. Un nume pe care lumea să-l respecte. Am făcut toate astea pentru că am crezut că așa mă vei iubi.
Dar acum… m-ai făcut să mă simt ca un eșec. Cuvintele tale m-au tăiat mai adânc decât orice înfrângere pe teren.
Nu știu ce va urma. Nu știu dacă voi mai juca, dacă voi mai câștiga. Dar știu că nu mai pot continua fără dragoste. Nu fără tine, cel care mi-a fost farul.
Dacă într-o zi vei vrea să mă cunoști din nou, nu ca pe campioana Simona Halep, ci ca pe fiica ta… voi fi aici.
Cu durere, dar și speranță,
Simona
Stere citi scrisoarea de mai multe ori. Mâinile îi tremurau, dar nu plângea. Nu plânsese niciodată. Dar în acea noapte, stătu ore întregi în fotoliu, privind o fotografie cu Simona mică, ținându-l de mână pe teren.
Și poate, pentru prima dată în viață, regreta nu doar ce spusese… ci și ce nu spusese niciodată.
Reconcilierea
Timpul trecu. Simona își reluă antrenamentele, departe de casă, în alt oraș. Nu-i spunea mamei prea multe. Nu voia ca durerea să fie amestecată cu obligații familiale. Avea nevoie de aer, de spațiu, de o viață în care să nu mai fie copilul lui Stere Halep, ci doar ea însăși.
Într-o zi, când se întorcea de la sală, găsi un buchet de flori la ușă. Un bilet mic era prins între petale:
„Mi-e dor de copilul meu. Ai avut dreptate. Nu am știut să fiu tată. Dar vreau să învăț. Dacă mă ierți.” – Tata.
Simona închise ochii și inspiră parfumul florilor. Nu era o iertare completă. Nu era o rezolvare. Dar era un început.
Și poate, într-o zi, cuvintele grele vor fi înlocuite de altele. Poate că nu era prea târziu pentru a repara ce
Leave a Reply