Era o seară liniștită de primăvară, iar în casa familiei Dumitrescu domnea o pace aparentă. O pace fragilă, născută mai mult din obișnuință decât din iubire. Mihai stătea la biroul din sufragerie, răsfoind niște documente de la serviciu, în timp ce soția lui, Elena, pregătea cina. Pe masa din bucătărie se afla un plic alb, sigilat, trimis de la laboratorul „GenLab București”. Pe colțul plicului, scrisul ordonat spunea simplu: „Rezultate test ADN – confidențial.”
Elena îl privea de la distanță, cu o neliniște crescândă. Plicul acela reprezenta sfârșitul unei frici ascunse în adâncul sufletului ei de aproape șaisprezece ani.
Pentru Mihai, în schimb, plicul era cheia spre adevăr. Un adevăr pe care îl bănuia de ceva vreme, dar pe care n-ar fi vrut niciodată să-l confrunte.
Elena și Mihai se cunoscuseră în 2005, la facultate. Ea era studentă la Litere, el la Drept. Erau tineri, visători, plini de planuri. S-au îndrăgostit repede, intens, cu pasiunea aceea care pare eternă la începutul oricărei povești. După doi ani de relație, Elena a rămas însărcinată.
Pentru Mihai, vestea a fost o surpriză, dar și o bucurie. Venise poate prea devreme, dar iubirea lor părea suficient de puternică pentru a depăși orice obstacol. N-au stat mult pe gânduri: s-au căsătorit.
În vara lui 2007 s-a născut Ana — o fetiță cu ochi mari, albaștri, și un zâmbet care îi cucerea pe toți. Mihai o iubea nespus. Își vedea în ea viitorul, sensul vieții, un motiv pentru care să muncească mai mult, să devină mai bun.
Anii au trecut, iar familia Dumitrescu părea fericită. Elena s-a dedicat creșterii Anei, iar Mihai și-a construit o carieră solidă ca avocat.
Dar ceva s-a schimbat după un timp. În sufletul Elenei s-a așezat o umbră. O umbră a vinovăției. Pentru că știa — oricât ar fi vrut să nege — că în timpul în care rămăsese însărcinată, exista o mică posibilitate ca tatăl biologic al Anei să nu fie Mihai.
Înainte cu câteva luni de a-l cunoaște pe Mihai, Elena avusese o relație scurtă, intensă, cu un bărbat pe nume Andrei Stănescu.
Andrei era complet diferit de Mihai — spontan, artistic, imprevizibil. Nu era omul potrivit pentru o relație stabilă, dar în ochii Elenei, atunci, părea fascinant. Relația s-a terminat brusc, când Andrei a plecat din țară, iar Elena, rănită, și-a refăcut viața. Când l-a cunoscut pe Mihai, a vrut să lase totul în urmă.
Totuși, în timpul sarcinii, la un moment dat, o întrebare i-a trecut prin minte: „Și dacă…?” Dar n-a rostit-o niciodată cu voce tare. A alungat-o de fiecare dată. Mihai nu trebuia să știe. Nici Andrei.
Anii au trecut, iar Ana a crescut frumos. Era o fată inteligentă, sensibilă, cu o pasiune pentru muzică — o pasiune moștenită, poate, de la cineva despre care nu știa nimic.
Totul a început cu o glumă.
Într-o seară, la o cină în familie, unchiul Anei a spus zâmbind:
— Ana, tu nu semeni deloc cu tatăl tău! Ai altă privire, alt zâmbet…
Mihai a râs, dar în mintea lui ceva s-a mișcat. Într-adevăr, Ana nu semăna deloc cu el. Nici fizic, nici ca temperament. El era rațional, calm, meticulos. Ana era visătoare, impulsivă, uneori distantă.
Când Ana a împlinit 16 ani, s-a înscris la un concurs de canto. Mihai o susținea, dar glumele legate de lipsa asemănării continuau să-l macine. Într-o seară, în timp ce naviga pe rețelele sociale, a dat peste un profil: Andrei Stănescu, un nume care i-a atras atenția. Era un muzician cunoscut, revenit recent în țară după ani petrecuți în străinătate.
Fotografia lui l-a făcut să încremenească. Avea aceiași ochi ca Ana. Aceeași expresie. Aceeași privire visătoare.
În zilele următoare, Mihai a început să caute informații. A descoperit că Andrei și Elena fuseseră colegi de facultate. Într-o seară, nu s-a mai putut abține.
— Elena, îl cunoști pe un anume Andrei Stănescu?
Elena a tresărit.
— De ce întrebi?
— Am văzut o poză cu el. Parcă seamănă cu Ana.
Elena a zâmbit fals. — Era doar un coleg vechi. De ce te interesează?
Dar vocea ei tremura. Iar Mihai a observat.
După câteva săptămâni, Mihai a luat o decizie grea. A dus pe ascuns o mostră de ADN de la Ana și una de la el însuși la laboratorul GenLab. N-a spus nimănui. Rezultatele urmau să vină peste zece zile.
Timpul acela a fost un iad.
Îl măcina vina, curiozitatea, frica.
Dacă avea dreptate, viața lui se destrăma. Dacă greșea, risca să-și piardă încrederea soției și iubirea fiicei.
În a zecea zi, plicul a sosit.
Mihai l-a luat, dar n-a avut curajul să-l deschidă imediat. A așteptat-o pe Elena să se întoarcă acasă.
Când s-au așezat amândoi în bucătărie, între ei era doar plicul.
Elena îl privea, palidă.
— Ce e acolo?
— Rezultatele unui test ADN, a spus el cu voce joasă. Am avut nevoie să știu.
— Mihai, cum ai putut…?
— Spune-mi doar un lucru, Elena. Este Ana copilul meu?
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice răspuns. Ochii Elenei s-au umplut de lacrimi.
— N-am vrut… N-am vrut să te pierd… A fost înainte de tine, Mihai, dar când am aflat că sunt însărcinată, nu mai știam… n-am știut sigur…
Mihai și-a trecut mâna peste față. Tremura.
— Deci e adevărat…
A deschis plicul. Cuvintele de pe raport l-au lovit ca o lovitură de cuțit:
„Probabilitate de paternitate: 0.00%.”
A doua zi, Mihai a plecat de acasă. Elena a încercat să-l oprească, dar el n-a spus nimic.
Ana, care nu știa nimic, l-a întrebat:
— Tati, unde mergi?
— Am nevoie de timp, puiule, doar puțin timp.
Pentru prima dată, Mihai nu a putut privi fata pe care o iubise mai mult decât orice. În ochii ei vedea acum o durere inocentă, dar și o trădare involuntară.
Elena s-a prăbușit. Simțea că întreaga lume se destramă. A încercat să-l contacteze pe Andrei, dar acesta, când a aflat, a rămas mut. Nu știa nimic.
— Elena… nici nu bănuiam… — i-a spus el. — Dacă e adevărat… trebuie să o cunosc pe Ana.
Câteva săptămâni mai târziu, Mihai s-a întors. Nu pentru Elena, ci pentru Ana.
— Trebuie să-i spunem adevărul, a spus el. Nu putem trăi cu minciuna asta.
Elena a încercat să-l oprească:
— Nu, te rog, e doar un copil!
— Are șaisprezece ani, Elena. Merită să știe cine este cu adevărat.
În seara aceea, Ana s-a așezat la masă cu părinții ei.
— Ce se întâmplă? a întrebat, simțind tensiunea din aer.
Mihai a oftat adânc.
— Ana, e ceva ce trebuie să știi…
Apoi, cu voce tremurândă, i-a spus totul. Despre testul ADN, despre îndoielile lui, despre adevăr.
Ana a rămas mută. Apoi, lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
— Deci… tu nu ești… tatăl meu?
— Nu biologic, nu. Dar pentru mine vei fi mereu fiica mea, Ana. Te-am crescut, te-am iubit… nimic nu va schimba asta.
Dar cuvintele lui nu au fost suficiente. Lumea Anei s-a prăbușit.
A fugit în cameră, trântind ușa. În
Leave a Reply