Îmi amintesc și acum, cu un nod în gât și o lacrimă pe obraz, ziua în care am rostit pentru prima dată acele cuvinte: „Îmi iubesc soțul și sunt pregătită să mă căsătoresc cu el.” Deși păreau simple, ele ascundeau o istorie lungă de zbucium, alegeri, renunțări și curaj.
Totul a început într-o zi obișnuită de toamnă, când frunzele dansau în aer, iar cerul era de un albastru tulbure. Mergeam grăbită spre bibliotecă, cu gândurile în altă parte, când l-am întâlnit pentru prima dată pe Andrei. Avea o carte în mână — „Maestrul și Margareta” — și un zâmbet care părea că topește orice urmă de îndoială. Ne-am ciocnit, literalmente, și cartea i-a căzut pe jos.
— Scuze, am zis imediat, jenată.
— Nicio problemă, a răspuns el calm. Dar poate a fost destinul. Poate trebuia să ne ciocnim azi.
Am râs atunci, crezând că e doar o replică bine pusă la punct. Nu aveam nicio
Andrei nu era genul de bărbat care să iasă în evidență. Nu purta costume scumpe, nu avea o mașină luxoasă, nu era zgomotos sau exagerat de carismatic. Dar avea ceva ce rareori întâlnești la cineva — o liniște profundă, un echilibru. Când vorbea, te făcea să asculți. Când tăcea, simțeai că spune mai mult decât o mie de cuvinte.
Am început să ne vedem din ce în ce mai des. Inițial, în bibliotecă. Apoi la cafeneaua de lângă facultate. Pe urmă, la plimbări lungi prin parc, unde toamna se transforma treptat în iarnă.
Într-o seară friguroasă de decembrie, când fulgii de nea cădeau grei și lenți peste oraș, Andrei s-a oprit brusc, s-a întors spre mine și m-a întrebat:
— Tu crezi în iubirea care durează o viață?
L-am privit lung. Voiam să cred. Dar trecutul meu nu îmi dădea voie.
— Nu știu, Andrei. Am văzut prea multe relații care s-au prăbușit. Inclusiv ale părinților mei.
— Poate, a spus el zâmbind. Dar tu meriți o iubire care să nu doară.
Atunci, în acea noapte, mi-am dat seama că încep să îl iubesc.
Să iubești e ușor. Să te lași iubit, însă, e un act de curaj. Eu nu aveam curaj. Credeam că, dacă mă apropii prea mult, o să pierd. Dacă simt prea mult, o să doară. Așa că am început să mă retrag.
Andrei a simțit asta.
— De ce mă ții la distanță? m-a întrebat într-o seară.
— Pentru că îmi e frică. Mi-e frică să nu te pierd. Mi-e frică să nu mă pierd pe mine.
— Nu trebuie să ne pierdem ca să fim împreună. Nu despre asta e iubirea.
Dar n-am putut. L-am îndepărtat. L-am respins. Am spus că am nevoie de timp.
Și a plecat.
Au trecut luni. Zilele erau fade, lipsite de culoare. Noaptea mă întrebam ce mai face, dacă mai citește, dacă mai merge în parcul nostru. Îi căutam chipul în fiecare mulțime. Și îl visam. În vis, venea mereu spre mine, cu acea carte în mână, și mă întreba din nou: „Crezi în iubirea care durează o viață?”
Într-o zi, am trecut pe lângă cafeneaua unde obișnuiam să mergem. Și l-am văzut. Era acolo. Singur. Cu cartea pe care o ținea în mână în ziua în care ne-am cunoscut.
M-am apropiat.
— Bună, Andrei.
A ridicat privirea. Ochii lui erau aceiași. Blânzi. Calzi.
— Bună, a spus, dar în vocea lui era o reținere.
— Îmi e dor de tine, am spus, fără ocolișuri.
A zâmbit. Nu a spus nimic. Dar m-a invitat să iau loc.
Ne-a luat timp. Ne-am cunoscut din nou. Am mers încet. Am vorbit mult. Despre frică, despre așteptări, despre greșeli. Ne-am privit în ochi și am recunoscut tot ce nu fusesem capabili să spunem înainte.
— M-ai făcut să mă simt nevăzută, i-am spus într-o seară.
— Și tu m-ai făcut să simt că nu sunt suficient, a răspuns el.
— Dar acum?
— Acum cred că suntem pregătiți să iubim corect.
A fost simplă. Firescă. Era primăvară. Eram pe o bancă, în același parc unde ne plimbam cândva. Purtam o rochie albă, simplă, iar el avea acea carte în mână — „Maestrul și Margareta”. A deschis-o. Între pagini, era un inel.
— Nu am nevoie de o zi perfectă, nici de o orchestră sau artificii, a spus. Am nevoie doar de tine. Vrei să fii soția mea?
Lacrimile îmi curgeau pe obraji. Mi-am dus mâna la gură și am dat din cap. Apoi am rostit, cu voce tremurată:
— Da. Îmi iubesc soțul. Și sunt pregătită să mă căsătoresc cu el.
Nunta a fost planificată cu răbdare. Ne-am dorit să fie o sărbătoare a iubirii, nu un spectacol. Invitațiile au fost scrise de mână. Florile au fost alese din grădina mamei. Muzica a fost live, dar intimă — un cvartet care ne-a cântat melodia noastră preferată: „La vie en rose”.
În fiecare detaliu, se simțea dragostea noastră. O dragoste care fusese testată, zguduită, dar care nu renunțase.
Ziua nunții a fost o zi senină. O lumină caldă se revărsa peste biserică. Eu am intrat cu inima cât o mie de bătăi pe minut. Când l-am văzut pe Andrei în fața altarului, totul s-a liniștit. Lumea întreagă dispăruse. Eram doar noi doi.
Când preotul ne-a întrebat dacă vrem să ne luăm de soț și soție, l-am privit în ochi și am spus cu toată convingerea:
— Da. Îl iubesc pe acest om. Și sunt pregătită să-mi petrec viața alături de el.
Căsnicia nu e doar dragoste. E muncă, e compromis, e răbdare. Dar când iubirea e autentică, toate aceste lucruri devin firești. Ne-am sprijinit în fiecare proiect, în fiecare eșec, în fiecare vis.
Am călătorit. Am renovat casa bunicii lui. Am plâns la moartea tatălui meu. Am râs până ne-a durut burta în serile de vineri, privind filme proaste.
Și am crescut. Împreună.
Astăzi, la câțiva ani după acea zi, încă mă trezesc dimineața și îl privesc cu drag. Încă ne spunem „te iubesc” în fiecare zi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că simțim. Am învățat că iubirea nu e o destinație, ci un drum. Și că cel mai frumos „acasă” e o inimă care te așteaptă.
Uneori, în serile liniștite, deschid cartea aceea — „Maestrul și Margareta”. O ținem pe raftul nostru special, între amintiri. Și îmi amintesc. Îmi amintesc de frica mea, de curajul lui, de alegerile noastre.
Și îmi spun, din nou:
„Îmi iubesc soțul. Și sunt pregătită să mă căsătoresc cu el.”
De fapt, spun mai mult:
„Îmi iubesc viața alături de el. Și sunt recunoscătoare că am spus acel ‘da’.”
Într-o lume în care totul pare să treacă prea repede, în care relațiile se consumă și se sting ca niște lumânări, am descoperit o iubire care rămâne. Care crește. Care se transformă.
Pentru că am ales să nu fug. Pentru că am avut curajul să spun:
„Îmi iubesc soțul. Și sunt pregătită să mă căsătoresc cu el.”
Leave a Reply