Nicolae Halep pășea în curtea casei părintești cu un amestec de resemnare și neliniște. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar frunzele galbene foșneau sub pașii lui, ca niște ecouri ale trecutului. De fiecare dată când intra pe acea poartă, amintirile copilăriei se amestecau cu prezentul complicat. Își amintea cum, odinioară, totul părea simplu: un tată exigent, o mamă mereu cu zâmbetul pregătit și o soră care strălucea din ce în ce mai mult pe terenul de tenis.
Dar astăzi nu era o vizită obișnuită. În aer plutea o tensiune pe care o simțea de la distanță, încă de pe drum. Știa că urma să fie întrebat, judecat, poate chiar condamnat pentru deciziile lui recente – unele neînțelese, altele dezaprobate deschis de familie.
Mama îl aștepta în prag, cu brațele încrucișate și privirea aceea rece, pe care Nicolae o recunoștea imediat.
– Ai venit târziu, a spus ea, fără să-l salute.
– Am avut de lucru, a răspuns el scurt, încercând să evite începutul unei dispute.
Înăuntru, la masa mare din sufragerie, tatăl lui își așezase deja poziția: cu mâinile împreunate, ca un judecător pregătit să dea verdictul. Simona, sora lui, se afla și ea acolo, tăcută, dar cu chipul încordat.
– Nicolae, a început tatăl, de ce faci mereu lucrurile pe dos? De ce trebuie să ne pui mereu într-o lumină proastă?
– În ce lumină proastă? s-a apărat el, ridicând sprâncenele. Eu îmi trăiesc viața, fac alegerile mele.
– Alegeri? a ridicat vocea tatăl. Alegerile tale sunt rușinea noastră!
Mama a lovit ușor cu palma în masă:
– Îți dai seama ce vorbe circulă prin oraș? Că tu… că tu nu faci nimic bun, că trăiești din umbra surorii tale.
Simona a încercat să intervină:
– Vă rog… nu transformați totul într-un atac.
Dar tatăl a continuat, neiertător:
– Mereu ai fost problema, Nicolae. Mereu! N-ai vrut să muncești, n-ai vrut să asculți. Toată viața ta ai fost… oaia neagră a familiei!
Cuvintele au căzut ca o lamă rece în inimă. „Oaia neagră.” Termenul plutea în aer, greu, apăsător. Nicolae a simțit cum obrajii i se înroșesc și cum furia îi urcă în gât.
– Oaia neagră?! a izbucnit el, ridicându-se în picioare. Oaia neagră pentru că nu sunt voi? Pentru că nu joc tenis? Pentru că nu trăiesc după regulile voastre?
– Nu e vorba de tenis, a răspuns mama, dar ești un exemplu prost.
– Un exemplu prost? a râs amar Nicolae. Voi nici nu știți cine sunt eu! Tot ce ați făcut a fost să mă comparați cu Simona, clipă de clipă. Ea era steaua, iar eu… eu eram umbra. Și acum aveți curajul să mă numiți oaia neagră?
Simona a încercat să-și facă vocea auzită:
– Nico, nu asta au vrut să spună…
Dar el a ridicat mâna, oprind-o.
– Ba exact asta au vrut să spună! Și nu e pentru prima oară. Voi m-ați făcut să cred asta ani de zile.
În cameră s-a lăsat o liniște apăsătoare. Doar ticăitul ceasului de pe perete părea să măsoare distanța tot mai mare dintre Nicolae și ceilalți.
El și-a trecut mâna prin păr, încercând să respire adânc. Își amintea copilăria: cum tatăl îl certa pentru fiecare greșeală, cum mama îl compara mereu cu sora lui. „Uite cum muncește ea… uite cum reușește…” Iar el, oricât încerca, părea mereu insuficient.
– Știți ce? a spus în cele din urmă. Poate chiar sunt oaia neagră. Dar mai bine oaia neagră decât marioneta voastră.
Simona și-a coborât privirea, iar lacrimile i-au înnorat ochii.
Conflictul de acum nu era decât vârful aisbergului. Nicolae simțea că tot trecutul apasă asupra lui. Amintirile curgeau una după alta:
- prima oară când a încercat să joace tenis și a fost ridiculizat;
- zilele în care era lăsat deoparte, în timp ce atenția familiei se concentra exclusiv pe sora lui;
- serile în care se întreba dacă dragostea părinților era condiționată de succes.
– Tată, mamă, a spus el cu vocea tremurândă, voi ați uitat că eu sunt fiul vostru? Sau pentru voi contează doar imaginea?
– Contează să nu ne faci de rușine! a replicat tatăl, neclintit.
Nicolae a izbucnit în râs, dar era un râs amar, dureros:
– De rușine? Tot ce fac eu, e rușine. Tot ce face Simona, e glorie. Nu înțelegeți că m-ați pierdut de mult?
Discuția s-a încheiat brusc. Nicolae a apucat geaca de pe spătarul scaunului și s-a îndreptat spre ușă.
– Dacă asta credeți despre mine, atunci nu mai are rost să stau aici.
Mama a încercat să-l oprească:
– Nico, nu pleca așa…
Dar el s-a întors și i-a privit cu ochi plini de foc:
– Nu sunt oaia neagră. Sunt doar fiul pe care voi n-ați știut niciodată să-l iubiți așa cum era.
A trântit ușa și a ieșit în noapte.
Pe străzile pustii, Nicolae mergea fără direcție. Vântul rece îi biciuia fața, dar durerea din suflet era mai ascuțită decât orice frig. Se simțea gol, trădat, alungat chiar din propriul cămin.
Se întreba dacă ar fi putut fi altfel. Dacă ar fi muncit mai mult, dacă ar fi urmat aceleași drumuri ca sora lui, ar fi fost iubit? Sau era sortit încă din naștere să fie cel „nepotrivit”?
Gândurile îi dădeau târcoale, ca niște vulturi. Dar în mijlocul acelei furtuni interioare, a apărut și o scânteie de libertate: pentru prima oară, nu mai avea nimic de pierdut.
Câteva zile mai târziu, Simona l-a căutat.
– Nico, te rog, trebuie să vorbim.
– Nu e nimic de spus, a răspuns el rece.
– Ba da. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. N-a fost corect ce au spus.
El a oftat:
– Nu a fost doar o propoziție, Simona. A fost tot trecutul nostru strâns într-un singur cuvânt.
– Știu… și cred că și ei știu acum că au greșit.
Nicolae a privit-o lung, cu ochi în care se citea amărăciunea.
– Poate că într-o zi îi voi ierta. Dar acum… nu pot.
Singur în apartamentul său modest, Nicolae a început să scrie. Pagini întregi în care își turna sufletul: furia, dorul, rănile ascunse. Fiecare frază era o încercare de a-și găsi locul într-o lume care părea să-l respingă.
„Oaia neagră… poate că da. Dar oaia neagră vede și simte ce alții nu văd. Poate că rolul meu nu e să strălucesc ca sora mea, ci să-mi găsesc drumul în întuneric.”
Scrisul deveni refugiul lui, locul unde vocea i se făcea auzită, chiar dacă familia îl respinsese.
Timpul a trecut, dar rana nu s-a închis. Pentru părinți, Nicolae rămânea o enigmă. Pentru el, familia devenise o umbră. Și totuși, undeva, adânc, rămânea speranța că într-o zi va fi privit nu ca „oaia neagră”, ci ca fiul care, în felul său imperfect, merita iubire.
Leave a Reply