Blog

Era o dimineață liniștită de toamnă, cu cerul presărat de nuanțe aurii, iar vântul adia ușor peste Constanța. Simona Halep deschise fereastra dormitorului și privi marea. Avea acel luciu calm, același pe care îl văzuse de mii de ori în copilărie. Doar că, de data aceasta, simțea ceva diferit. O liniște nouă. O bucurie tăcută, dar adâncă.

Astăzi urma să spună lumii ceea ce doar familia și câțiva prieteni știau de luni bune: ziua cea mare fusese aleasă.

„E timpul”, își spuse în gând, zâmbind.

Telefonul vibra ușor pe noptieră, plin de notificări și mesaje. Asistenta ei o aștepta pentru o întâlnire cu presa, iar agenții de la București o rugaseră să confirme declarația oficială. Totul era pregătit. Dar înainte de toate, voia să scrie câteva rânduri, din inimă.

Pe pagina ei de Instagram, sub o fotografie în care ținea în mână un buchet simplu de lavandă, a scris:

„După ani de alergat printre visuri și victorii, am învățat că adevărata victorie este iubirea.

Astăzi, vreau să vă împărtășesc vestea care îmi umple sufletul: am spus DA.

Ziua cea mare se apropie.”

În câteva minute, lumea întreagă reacționa.

Comentarii curgeau din toate colțurile lumii: „Felicitări, campioană!”, „Ai meritat fericirea asta!”, „Așteptăm să te vedem în rochia de mireasă!”.

Dar pentru Simona, totul părea incredibil de tăcut. În sufletul ei era doar o pace imensă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dragostea lor nu începuse cu focuri de artificii.

Nu fusese o poveste născută în tabloide, ci o întâlnire între două suflete care se recunoșteau în tăcere.

L-a cunoscut pe Nicolae într-o seară de vară, la un eveniment discret din București. Ea venise doar pentru câteva ore, obosită după o sesiune de antrenament. El, calm, zâmbitor, o salutase cu o eleganță care o surprinsese. Nu a spus nimic spectaculos — doar:

„Mă bucur că ești aici. Te admir de mult, dar nu pentru trofee. Pentru felul în care rămâi tu însăți.”

Simona, obișnuită cu complimente grăbite și cuvinte mari, simțise o liniște ciudată.

În acea seară, nu au vorbit despre tenis. Au vorbit despre familie, despre mare, despre liniște. Iar el i-a spus ceva ce nu a uitat niciodată:

„Oamenii care iubesc marea nu pot iubi jumătățile de drum.”

De atunci, drumurile lor s-au legat încet. Fără grabă, fără zgomot.

El era acolo în zilele ei bune, dar și în cele în care lumea o judeca.

Când suspendarea a venit ca un tunet peste cariera ei, Nicolae nu i-a spus niciodată „totul va fi bine” — i-a spus doar:

„Nu trebuie să fii puternică. E destul că ești.”

Și atunci a știut.

Că iubirea adevărată nu te întreabă dacă ești pregătit. Pur și simplu rămâne.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Odată ce anunțul a fost făcut, lumea s-a pus în mișcare.

Casa lor de la Snagov devenise un mic stup de activitate: florari, decoratori, designeri, toți aduceau idei. Dar Simona voia ceva simplu.

„Nu vreau lux. Vreau sinceritate”, le spusese.

Rochia de mireasă urma să fie realizată de un designer român — o creație albă, fluidă, inspirată din valurile mării. Nicio dantelă stridentă, nicio coroană impunătoare. Doar un voal ușor și un buchet de lavandă.

„Lavanda e floarea care nu uită să miroasă frumos, chiar și când e uscată. Așa vreau să fie iubirea noastră”, îi spusese designerului.

Ceremonia urma să aibă loc la Constanța, în locul copilăriei ei. Într-o grădină cu vedere spre mare, acolo unde, cu ani în urmă, își făcuse primul antrenament.

Pentru ea, cercul vieții se închidea frumos: de la fetița care lovea mingea cu visuri în ochi, la femeia care își ținea iubitul de mână, pregătită să spună „Da” sub același cer.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Când vestea a apărut în presa internațională, mulți jurnaliști au descris momentul ca „revenirea campioanei în cea mai frumoasă formă: cea umană”.

Fanii din întreaga lume au început să trimită mesaje, poezii, desene. Un copil din Spania i-a scris:

„Când o să te căsătorești, o să fie ca atunci când câștigai Roland Garros. Doar că acum premiul e iubirea.”

Simona a zâmbit când a citit.

Nu mai era vorba despre trofee. Era vorba despre oameni.

Despre toți cei care o urmăriseră ani la rând și care acum vedeau în ea nu doar o sportivă, ci o femeie care a învățat să-și găsească liniștea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În ajunul nunții, Simona se retrase singură pe plajă.

Era aproape apus, iar valurile își făceau dansul lor vechi.

Își amintea de toate momentele grele — accidentările, presiunea, tăcerile.

Dar acum, privind orizontul, nu simțea nici teamă, nici regret. Doar recunoștință.

„Am alergat toată viața ca să ajung aici”, își spuse în gând. „Nu pe podium, ci în locul unde inima mea poate respira.”

Nicolae veni tăcut din spate și îi puse mâna pe umăr.

„Mai ai emoții?” o întrebă.

„Da. Dar sunt cele bune.”

„Atunci suntem pregătiți.”

Și pentru prima dată după mult timp, Simona râse din inimă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dimineața nunții a venit cu lumina curată a verii târzii.

Păsările ciripeau, marea strălucea, iar în aer plutea miros de flori albe.

Simona se trezi devreme, înconjurată de prietene și familie. Mama ei, emoționată, i-a spus:

„Ești aceeași fetiță care se întorcea acasă cu genunchii juliți și zâmbea. Doar că azi ai și inima bandajată frumos.”

În timp ce își punea rochia, Simona simțea cum fiecare respirație era un amestec de trecut și viitor.

Când a ieșit în grădină, lumea părea să se oprească.

Soarele cobora blând peste invitați, iar Nicolae o privea de parcă timpul nu mai exista.

Cei doi s-au apropiat încet.

Nimeni nu mai spunea nimic. Doar marea murmura în depărtare.

„Promit să te iubesc nu pentru ceea ce ești pe teren, ci pentru ceea ce ești atunci când taci”, i-a spus el.

„Și eu promit să te iubesc nu doar când e soare, ci și când viața ne aduce furtuni.”

Cuvintele au fost urmate de aplauze, dar Simona nici nu le-a auzit.

Pentru ea, totul era un ecou de fericire.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Seara s-a transformat într-o poveste.

Muzică românească, dansuri, râsete, lacrimi.

Printre invitați, prieteni din copilărie, foști antrenori, dar și oameni care o văzuseră crescând.

Când a ridicat paharul pentru toast, Simona a spus:

„Am învățat că trofeele strălucesc doar cât le ține lumina. Dar iubirea… ea luminează chiar și în întuneric. Azi, nu sunt o campioană. Sunt o femeie fericită.”

Toată lumea s-a ridicat în picioare. A fost acel moment rar în care lacrimile și zâmbetele se amestecau fără rușine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Câteva zile mai târziu, presa publicase primele imagini.

„Cea mai frumoasă zi din viața campioanei”, titrau ziarele.

Dar Simona, departe de tot zgomotul, stătea pe terasa casei de la mare, scriind în jurnalul ei:

„Fericirea nu se anunță. Se trăiește.

Poate că am pierdut meciuri, dar n-am pierdut niciodată credința că dragostea are propriul ei campionat.

Și azi, simt că l-am câștigat.”

Nicolae a venit lângă ea, i-a luat mâna și i-a spus:

„Știi ce e frumos? Că viața noastră abia începe.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Într-o seară, după nuntă, s-au plimbat pe malul mării.

Simona și-a scos pantofii și a pășit desculță pe nisipul ud.

„Îți amintești când spuneai că iubirea e ca o finală? Că trebuie să lupți până la capăt?” o întrebă el.

„Da”, zâmbi ea. „Dar am greșit. Iubirea nu e un meci. E un dans.”

Și au dansat.

Sub stele, fără muzică, fără public.

Doar ei, marea și liniștea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În lunile care au urmat, lumea a continuat să vorbească despre revenirea Simonei pe teren, dar și despre noua ei etapă de viață.

Într-un interviu, ea a spus:

„Când am anunțat ziua cea mare, n-am vrut doar să spun lumii că mă căsătoresc. Am vrut să arăt că, indiferent câte lupte duci, iubirea rămâne cel mai frumos trofeu.”

Reporterul a zâmbit.

„Și ce urmează acum?”

Simona a privit spre cer.

„Să trăim. Atât.”

«Estoy verdaderamente agradecido de estar casado con el amor de mi vida, mi hermosa esposa», dijo Carlos Alcaraz en una entrevista que, sin saberlo, se convertiría en una de las más comentadas del año. No era solo una frase para los titulares o una declaración pública; era el reflejo sincero de un hombre que había recorrido un largo camino, no solo en las canchas de tenis, sino también en el terreno más impredecible de todos: el amor.

Desde muy joven, Carlos había aprendido que la vida, igual que el tenis, se juega punto a punto. Cada error enseña, cada acierto impulsa, y cada momento, por pequeño que parezca, puede cambiarlo todo. Había ganado títulos, enfrentado derrotas, superado lesiones y conquistado escenarios en los que solo los grandes logran brillar. Pero ninguna de esas victorias se comparaba con la que él consideraba la más valiosa de todas: haber conquistado el corazón de la mujer que amaba.

Su historia comenzó lejos de los reflectores, en un lugar donde el ruido del mundo parecía apagarse: una pequeña cafetería en Madrid. Era un día cualquiera, de esos que uno no espera recordar, hasta que algo —o alguien— lo cambia por completo. Carlos, agotado tras un intenso entrenamiento, buscaba simplemente un momento de calma. Entró en aquella cafetería con su gorra hacia atrás, una sudadera gris y los auriculares puestos, sin imaginar que ese lugar se convertiría en el escenario del primer capítulo de su historia de amor.

Ella estaba sentada junto a la ventana, con un libro entre las manos y una taza de café a medio terminar. No lo miró al principio; parecía absorta en la lectura, con esa serenidad que solo tienen las personas que disfrutan del silencio. Pero cuando él pidió su café y se sentó en la mesa de al lado, algo —quizás el destino, quizás la casualidad— hizo que sus miradas se cruzaran. Fue un instante breve, pero suficiente. Carlos sonrió, y ella respondió con una sonrisa tímida, casi imperceptible, pero sincera.

—¿Qué estás leyendo? —preguntó él, rompiendo el hielo.
—“Cien años de soledad” —respondió ella, levantando ligeramente el libro—. Lo he leído varias veces, pero siempre encuentro algo nuevo.
—Entonces debe ser bueno —dijo Carlos, divertido.
—Depende de quién lo lea —contestó ella, con una chispa de ingenio que lo desarmó.

Aquel primer encuentro fue breve, pero quedó grabado en su memoria. No intercambiaron números, ni promesas. Solo una conexión genuina, como si el universo les hubiera permitido un pequeño ensayo antes del verdadero encuentro.

Semanas después, volvieron a coincidir —esta vez, en un evento benéfico de tenis juvenil. Ella trabajaba como fotógrafa, y su mirada detrás de la cámara era tan apasionada como la de él cuando empuñaba una raqueta. Al reconocerla, Carlos se acercó con la misma sonrisa que la primera vez.

—¿Otra vez tú? —dijo ella, divertida.
—Parece que el destino insiste —respondió él.

A partir de ese momento, todo cambió. Comenzaron a hablar, primero de cosas simples: música, libros, viajes, tenis. Luego, poco a poco, las conversaciones se hicieron más profundas. Descubrieron que compartían una visión similar del mundo, un amor por las cosas pequeñas, y una fe inquebrantable en los sueños.

Carlos, acostumbrado a la presión, a los medios y al ritmo frenético del circuito, encontró en ella un refugio. Ella, a su vez, descubrió en él a un hombre sensible, humilde y lleno de curiosidad, muy distinto al ídolo deportivo que millones admiraban.

No tardaron en enamorarse. No fue un amor impulsivo ni inmediato, sino uno que creció con paciencia, como las cosas que realmente valen la pena. Hubo llamadas a medianoche, cartas escritas en hoteles lejanos, mensajes antes de los partidos y abrazos después de cada victoria o derrota. Cada detalle, por pequeño que fuera, los acercaba más.

Con el tiempo, ella comenzó a acompañarlo en sus torneos, pero no como una figura pública, sino como su compañera silenciosa. No buscaba cámaras ni atención; se conformaba con estar ahí, entre el público, capturando momentos con su cámara, mientras él luchaba en la cancha. Carlos, cada vez que levantaba la vista y la veía en las gradas, sentía que todo valía la pena.

Una noche, después de una intensa final en Roland Garros, mientras celebraba el título más importante de su carrera, la buscó entre la multitud. Cuando la encontró, bajó del podio y la abrazó sin decir palabra. En ese instante, bajo la lluvia de confeti, supo que no había trofeo en el mundo que pudiera igualar la sensación de tenerla entre sus brazos.

Meses después, en una pequeña ceremonia junto al mar, se juraron amor eterno. No fue una boda ostentosa ni llena de celebridades. Solo sus familias, algunos amigos cercanos y el sonido de las olas como testigo. Carlos vestía un traje azul marino sencillo, y ella un vestido blanco que parecía flotar con el viento.

Cuando pronunciaron sus votos, la emoción fue tan intensa que incluso las palabras parecieron quedarse cortas. Carlos tomó su mano y dijo:
—Prometo amarte no solo en los días de victoria, sino también en los de derrota. Prometo ser tu compañero, tu refugio, tu mayor admirador.
Ella respondió, con lágrimas en los ojos:
—Prometo recordarte quién eres, incluso cuando tú mismo lo olvides. Prometo caminar contigo, sin importar cuán largo o difícil sea el camino.

Y así, con un beso, comenzó una nueva etapa de sus vidas.

El matrimonio no cambió la esencia de su relación; al contrario, la fortaleció. Ella siguió con su trabajo como fotógrafa, capturando el mundo con la misma sensibilidad de siempre. Carlos continuó compitiendo, cada vez más maduro, más consciente de que el éxito no se mide solo en trofeos. En las entrevistas, hablaba de tenis, de entrenamientos, de metas… pero siempre terminaba mencionándola.

Una vez, un periodista le preguntó:
—Carlos, has ganado casi todo lo que un jugador puede soñar. ¿Qué te falta?
Él sonrió y respondió:
—Nada. Ya lo tengo todo.

Aquella respuesta se volvió viral, pero pocos comprendieron el verdadero significado. No hablaba de dinero, fama o títulos; hablaba de amor, de paz, de plenitud.

En los años siguientes, enfrentaron desafíos —como toda pareja. Lesiones, viajes, distancia, malentendidos. Pero nunca se rindieron. Su amor, igual que su carrera, se construyó sobre la disciplina, la comunicación y la fe mutua.

Había noches en las que, después de una dura derrota, Carlos llegaba a casa exhausto. Ella no decía nada; solo se sentaba a su lado, tomaba su mano y lo escuchaba. En otras ocasiones, era ella quien dudaba, quien se sentía insegura o perdida. Entonces él se convertía en su fuerza, recordándole que también era capaz de todo.

Ambos comprendieron que el amor verdadero no es un cuento perfecto, sino una construcción diaria. No se trata de evitar los problemas, sino de enfrentarlos juntos.

Un día, mientras caminaban por un parque en Murcia, Carlos le dijo algo que la hizo sonreír:
—¿Sabes? Cuando te vi por primera vez, supe que quería pasar el resto de mi vida contigo.
—Y pensar que todo empezó con un café —respondió ella riendo.
—Y un libro —añadió él—. “Cien años de soledad”, ¿recuerdas?
—Claro que sí. Aunque ahora prefiero nuestra historia.

Años después, cuando Carlos concedió aquella famosa entrevista, su declaración no fue un acto preparado. Fue espontáneo, nacido del corazón. Al hablar sobre su vida personal, mencionó:
—Estoy verdaderamente agradecido de estar casado con el amor de mi vida, mi hermosa esposa.
El periodista sonrió, pero él continuó, con una sinceridad que conmovió a todos:
—He tenido muchas bendiciones, pero ninguna como ella. Me recuerda quién soy, me mantiene con los pies en la tierra. Gracias a ella, juego no solo por ganar, sino por vivir plenamente.

Aquellas palabras recorrieron el mundo, repitiéndose en titulares, programas de televisión y redes sociales. Pero para Carlos, lo importante no era la repercusión, sino lo que sentía. Cada vez que regresaba a casa y veía a su esposa esperándolo, comprendía que había encontrado su verdadero hogar.

El amor, como el tenis, requiere constancia, esfuerzo y pasión. Carlos lo sabía mejor que nadie. Y mientras los años pasaban, su historia con ella se convertía en el más bello reflejo de lo que significa amar sin medida.

A veces, cuando las luces del estadio se apagaban y el silencio caía sobre la cancha, Carlos se quedaba unos minutos mirando el cielo, agradeciendo en silencio. No solo por su carrera, sino por la mujer que lo acompañaba en cada paso del camino.

En una de sus últimas publicaciones en redes sociales, escribió una frase sencilla, acompañada de una foto en la que aparecía abrazando a su esposa frente al atardecer:

> “Ella es mi mayor victoria. Y no necesito más trofeos que su amor.”

Miles de comentarios se llenaron de corazones, aplausos y palabras de admiración. Pero para él, la verdadera recompensa era otra: la mirada de la mujer que había elegido, la paz que sentía cada vez que pronunciaba su nombre, y la certeza de haber encontrado, al fin, aquello que muchos buscan toda la vida.

Así, la historia de Carlos Alcaraz no solo quedó escrita en las páginas del deporte, sino también en las del amor.
Porque, al final, entre raquetas y corazones, entre victorias y derrotas, comprendió que el amor —el verdadero amor— es el título más grande que un hombre puede ganar.

Y por eso, cada vez que le preguntan qué siente al mirar atrás, su respuesta sigue siendo la misma, sencilla pero eterna:

Nimeni nu m-a învățat vreodată cum să trăiesc fără zgomotul mingii care lovește linia.

Pentru mine, tăcerea a fost mereu cel mai greu adversar.

Când tribunalele s-au golit, camerele s-au oprit, iar ecoul aplauzelor s-a stins, am rămas doar eu — și gândurile mele. Unele bune, altele ascuțite, ca niște ace care nu știu altceva decât să rănească.

Primele zile după tot ce s-a întâmplat au fost un labirint fără ieșire.

Mă trezeam dimineața și pentru o clipă uitam. Apoi îmi aminteam — și inima îmi cădea din nou în piept, grea ca o piatră.

O lume întreagă vorbea despre mine, dar eu nu mai aveam glas.

Fiecare cuvânt spus de altcineva părea să-mi răpească dreptul de a spune propria mea poveste.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mi-am petrecut lunile acelea căutând un sens în tăcere.

Uneori stăteam în curtea casei mele din Constanța, privind marea. Ea era singura care nu mă judeca.

Mă asculta fără să ceară explicații.

Și, într-un fel, mă învăța din nou cum să respir.

Mama îmi spunea mereu:

„Simona, nu tot ce doare trebuie explicat. Unele răni se vindecă doar dacă le lași să tacă.”

Dar eu nu știam cum să tac. Eu am fost mereu obișnuită să lupt — cu racheta, cu durerea, cu mine însămi.

Tăcerea părea o formă de renunțare.

Și eu nu am știut niciodată să renunț.

Într-o seară, am deschis sertarul cu medalii.

Nu pentru că voiam să-mi amintesc gloria, ci pentru că aveam nevoie să-mi amintesc cine am fost.

Fiecare medalie avea o poveste. Fiecare trofeu, o bucățică din sufletul meu.

Și atunci am realizat ceva simplu, dar devastator:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

nu trofeele îmi lipseau, ci sentimentul de a aparține acelui moment — clipa aceea în care știi că ai făcut tot ce puteai, că ai dat totul.

M-am întrebat de multe ori dacă oamenii mai cred în mine.

Dar adevărul este că nici eu nu mai credeam în mine atunci.

Îmi lipsea forța. Îmi lipsea credința. Îmi lipsea… eu.

Și totuși, undeva, sub toate acele straturi de durere și îndoială, simțeam o scânteie.

O lumină mică, timidă, care refuza să se stingă.

Era dorința de a reveni.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu pentru a demonstra ceva lumii, ci pentru a mă regăsi pe mine.

Dar nu m-am ridicat imediat.

Am căzut de multe ori înainte de a reuși să stau din nou în picioare.

Am plâns, am tăcut, am strigat în pernă, am urât și am iertat — de mii de ori în același suflet.

Apoi, într-o zi, a apărut el.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu ca o salvare, ci ca o prezență liniștită, care nu a cerut nimic.

L-am întâlnit într-o dimineață de toamnă, la o cafea banală într-un loc în care mergeam să fiu singură.

El era acolo deja, cu o carte în mână. Nici nu m-a recunoscut la început — sau, dacă m-a recunoscut, a ales să nu spună nimic.

A fost prima dată, după mult timp, când am simțit că pot respira fără să fiu „Simona Halep, jucătoarea de tenis”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am fost doar o femeie care zâmbea timid, cu o ceașcă în mâini și cu inima frântă.

— „Știi că tăcerea nu e o pedeapsă?”, mi-a spus el mai târziu, într-o conversație care a venit natural, ca o respirație.

— „Pentru mine a fost.”

— „Pentru tine a fost o pauză, nu o pedeapsă. Ai alergat o viață întreagă. Poate era timpul să te oprești puțin.”

Cuvintele lui mi-au rămas în minte mult timp după ce am plecat de acolo.

Nu pentru că erau filozofice — ci pentru că erau adevărate.

Așa a început totul.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu cu o victorie. Nu cu un anunț. Ci cu o conversație simplă, într-o dimineață liniștită.

Și poate că adevărata revenire a început atunci — nu pe teren, ci în mine.

Dragul meu,

Astăzi m-am trezit mai devreme decât de obicei. Nici nu știu dacă am dormit cu adevărat în noaptea asta. De fiecare dată când închideam ochii, îmi apăreai în minte — zâmbetul tău calm, felul în care îți treci mâna prin păr atunci când încerci să ascunzi emoțiile, privirea aceea caldă care m-a liniștit în cele mai grele momente.

E ciudat… pentru atâția ani, m-am trezit în dimineți pline de adrenalină, pregătită să lupt, să mă concentrez, să înving. Dar azi… azi m-am trezit ca să iubesc. Nu mai există adversari, presiune sau trofee. Există doar noi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am stat câteva minute privind rochia atârnată pe umeraș. E simplă, albă, fără străluciri inutile — exact așa cum mi-am imaginat dintotdeauna ziua asta. N-am vrut nimic spectaculos, doar sinceritate. Pentru că iubirea noastră nu are nevoie de artificii ca să fie mare. A crescut în tăcere, printre zâmbete, între două respirații, în priviri pe care doar noi le înțelegeam.

Îți amintești prima dată când m-ai așteptat după un antrenament? Eu, obosită, cu părul prins neglijent și fața arsă de soare, tu — sprijinit de mașină, cu o sticlă de apă în mână, zâmbind ca și cum m-ai fi așteptat o viață întreagă. Atunci n-am știut că acel moment va fi începutul unui drum care mă va duce azi aici, în fața oglinzii, îmbrăcată în alb, pe cale să devin soția ta.

Mi-ai spus atunci, aproape în șoaptă: „Nu trebuie să fii perfectă, doar fericită.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu știam că o să-mi rămână fraza asta în suflet ca o rugăciune. Am învățat de la tine că fericirea nu e o medalie, ci o stare de pace. Că nu trebuie să alerg mereu după ceva, că uneori e suficient să stai pe loc și să simți că ești acolo unde trebuie.

M-am uitat azi dimineață în oglindă și mi-am văzut chipul. Poate că am mai multe riduri decât aveam când am ridicat primul trofeu, poate că ochii mei poartă urmele anilor grei. Dar știi ce-am văzut în spatele lor? Liniște. Și ție ți-o datorez.

Când lumea m-a judecat, tu ai tăcut. Când eu am vrut să renunț, tu ai stat. Când am simțit că toți mă privesc ca pe o poveste care s-a terminat, tu m-ai făcut să cred că abia începe. Și uite-ne acum — în ziua în care toate „mâinele” noastre devin un „împreună pentru totdeauna”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Țin în mâini buchetul ales de tine. Floarea-soarelui, câteva trandafiri albi și o ramură de măslin. Ai spus că simbolizează echilibru, loialitate și speranță. Dar pentru mine simbolizează ceva mai simplu: tu. Pentru că ești felul acela de om care aduce lumină, dar și pace. Care iubește fără să facă zgomot.

Mă gândesc la părinții mei. Tata va fi acolo, emoționat, cu acel zâmbet stânjenit pe care îl are mereu când vrea să pară puternic. Mama va plânge, știu sigur. Ea a visat ziua asta mai mult decât mine. Și în toate momentele în care credea că iubirea mă ocolește, i-am spus mereu că trebuie doar să am răbdare. Că vine atunci când e timpul. Și a venit — sub forma ta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îmi tremură mâinile în timp ce scriu. Nu de teamă, ci de recunoștință. Am avut parte de victorii care au făcut o țară întreagă să se bucure, dar niciuna nu se compară cu victoria de a te fi găsit pe tine. Tu ești locul unde se termină alergarea mea.

Mă uit pe fereastră. Soarele începe să lumineze orașul, iar România pare altfel azi — parcă mai vie, mai caldă. Poate pentru că iubirea face și țara să zâmbească. Știu că vor fi oameni care vor privi imaginile noastre, care vor comenta, care vor analiza. Dar pentru mine, dincolo de toate titlurile și aparențele, e doar un lucru adevărat: azi îmi unesc viața cu omul care mi-a arătat ce înseamnă pacea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îți mai amintești când ți-am spus că nu credeam că o sportivă ca mine ar putea iubi cu adevărat? Că eram prea obișnuită cu disciplina, cu rutina, cu gândul că totul trebuie să fie calculat? Tu ai venit și ai răsturnat tot. M-ai învățat să fiu vulnerabilă, să nu-mi fie rușine de slăbiciuni, să nu-mi fie teamă să cer ajutor. Ai fost acolo când am avut nevoie de tăcere și ai știut când să nu spui nimic.

Dacă m-ai întreba acum ce simt, ți-aș spune că simt liniștea unui apus de vară la mare. Simt că pot respira fără teamă, că pot fi eu fără măști, că pot iubi fără granițe. Pentru mine, iubirea nu mai e un joc de pierdut sau câștigat. E o promisiune.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îți promit că voi fi acolo în toate diminețile noastre, chiar și în cele tăcute.

Îți promit că voi învăța să te ascult, nu doar să te aud.

Îți promit că nu voi uita niciodată cum m-ai privit azi, înainte să începem drumul nostru ca unul singur.

Și dacă vreodată viața ne va obosi, îți promit că nu voi uita că am ales să fim o echipă. Poate că nu vom câștiga mereu, dar vom juca mereu împreună.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dragul meu, nu știu cum va fi ziua de azi în ochii lumii. Poate o vor numi o nuntă de vis, poate o vor transforma într-un titlu. Dar pentru mine, este o zi simplă, plină de sens: ziua în care îți spun „da” nu doar în fața tuturor, ci și în fața mea însămi.

Și cred că în clipa în care voi păși spre tine, nu voi vedea rochia, florile, luminile sau oamenii. Te voi vedea doar pe tine. Cel care m-a învățat să iubesc, nu doar să câștig.

Te iubesc.

Astăzi, mâine și de fiecare dată când voi respira.

— Simona