Era o dimineață blândă de octombrie la Constanța, iar soarele se ridica peste mare cu o liniște care părea desprinsă dintr-un vis. Aerul mirosea a sare și a începuturi noi. Simona stătea pe terasa casei sale, cu o cană de ceai de iasomie în mână, privind valurile care se spargeau cuminți de mal. În câteva ore, lumea avea să afle vestea pe care o purtase în inimă luni întregi — vestea care nu avea legătură nici cu trofee, nici cu tenisul, ci cu iubirea.
Telefonul vibra ușor pe masă. Era mesajul lui Andrei.
„Ești pregătită?”
Ea a zâmbit, atingând ecranul. „Nu știu dacă voi fi vreodată pregătită pentru așa ceva. Dar da… e momentul.”
Andrei. Numele lui era ca o promisiune spusă în șoaptă. Îl cunoscuse într-un moment în care lumea părea să se prăbușească — în acele luni în care cariera ei fusese pusă pe pauză, iar ea învăța din nou ce înseamnă răbdarea, încrederea și speranța.
Nu fusese iubire la prima vedere. Fusese mai degrabă o lumină discretă care, zi după zi, a crescut fără zgomot. Andrei era medic sportiv, lucra într-o clinică din București și fusese chemat să o consulte după o accidentare minoră. Între ei nu fusese nimic profesional dincolo de limite, dar în privirea lui Simona descoperise ceva rar: liniște.
Câteva luni mai târziu, liniștea s-a transformat în prietenie. Apoi, într-o poveste pe care nici unul dintre ei nu îndrăznea să o numească iubire — de teamă să nu o sperie.
— Ai învățat să pierzi, îi spusese el odată. Dar știi să câștigi pentru tine, nu pentru lume?
Întrebarea aceea i se lipise de suflet. De atunci, totul s-a schimbat.
Acum, la 33 de ani, după ani de luptă, tăcere și renaștere, Simona Halep era din nou în fața lumii. Dar de data aceasta, nu pentru o victorie sportivă, ci pentru cea mai simplă și, în același timp, cea mai curajoasă dintre ele — iubirea.
La ora zece fix, telefonul ei a început să sune continuu. Jurnaliști, prieteni, colegi, antrenori, toți voiau să știe dacă era adevărat.
Pe Instagram, postarea ei devenise deja virală:
„Astăzi, inima mea joacă cel mai frumos meci al vieții.
M-am logodit cu omul care mi-a arătat că liniștea poate fi mai puternică decât orice victorie.
Ne vom uni destinele în luna mai, la malul mării, acolo unde totul a început.”
Fotografia o arăta pe Simona, într-o rochie simplă albă, zâmbitoare, ținând mâna lui Andrei pe degetul ei inelar. Lumina soarelui le dansa pe chipuri, iar fundalul era marea.
După câteva ore, curtea casei se umpluse de flori. Jurnaliștii așteptau afară, dar Simona își dorea un moment de pace înainte de a vorbi.
Andrei a venit în spatele ei, atingându-i ușor umerii.
— Îți amintești când mi-ai spus că nu vei mai avea curajul să iubești?
— Îmi amintesc, a zâmbit ea. Și tu mi-ai spus că iubirea nu cere curaj, ci sinceritate.
— Exact. Și azi ești cea mai sinceră femeie din lume.
Ea s-a întors, l-a privit în ochi și a simțit cum toate durerile din trecut se topesc în acea privire. El era liniștea pe care o căutase mereu între seturi, între înfrângeri și victorii. Era acasă.
Seara, când liniștea s-a așternut, Simona s-a retras în biroul ei. Pe masă, printre trofee și mingi semnate, era o cutie veche cu scrisori și fotografii. Într-una dintre ele, avea 19 ani — tânără, timidă, cu ochii plini de vise. „Voi ajunge departe”, scrisese pe spate.
Acum, uitându-se la acea imagine, a râs ușor. „Ai ajuns, fată dragă. Dar nu acolo unde credeai.”
Andrei a intrat în cameră cu două pahare de vin alb.
— Ce faci?
— Vorbesc cu fosta mea versiune, glumi ea. Era mai curajoasă decât mine.
— Nu cred, a spus el. Curajul ei te-a adus aici. Dar ceea ce ești azi… e mai mult.
A așezat paharele pe masă, a prins-o de mână și a rămas în tăcere câteva clipe. Era un moment simplu, dar plin de sens — genul de tăcere care spune mai mult decât orice cuvinte.
— Mă gândeam… cum ar fi dacă la nuntă nu am avea fast, ci doar oameni sinceri? Fără camere, fără artificii. Doar noi, familia și marea.
Andrei a zâmbit. — Exact așa mi te-am imaginat mereu: o femeie care nu are nevoie să strălucească pentru lume, pentru că strălucește din interior.
Ea a lăsat capul pe umărul lui. — Nu știu ce am făcut să merit atâta liniște.
— Ai luptat, i-a răspuns el. Dar acum, e timpul să te odihnești în iubire.
A doua zi, conferința de presă. Lumea tenisului vuia. Fiecare jurnalist avea o întrebare, dar Simona a zâmbit calm, cu acea seninătate pe care o avea doar după marile meciuri.
— Simona, cum vă simțiți în acest moment al vieții?
— Împlinită. Nu pentru că am un nou început profesional, ci pentru că am găsit echilibrul. Am învățat că nu trebuie să aleg între sport și viață. Pot să le trăiesc pe amândouă.
— Cine este norocosul?
Ea a râs ușor. — Un om care m-a învățat că iubirea nu e o competiție. Se numește Andrei.
— Și data nunții?
— 20 mai. Va fi o ceremonie mică, la Constanța. Acolo unde am alergat desculță pe nisip când aveam șase ani.
Fotoreporterii au surprins zâmbetul ei, sincer, cald, fără artificii. Era chipul unei femei care a învins tot ce nu se vede pe teren: frica, durerea, singurătatea.
După conferință, s-au întors acasă. Luminile mării se oglindeau în geamuri. În aer era miros de trandafiri albi și lavandă.
— Vrei să dansăm? a întrebat Andrei, punând o melodie veche de la Etta James.
Simona a râs. — N-am mai dansat de la banchetul de liceu!
— Atunci e timpul să recuperezi.
Au dansat în tăcere, pe podeaua din lemn, cu valurile în fundal. Timpul părea că s-a oprit.
— Când ai știut că mă iubești? l-a întrebat ea, cu voce joasă.
— Când te-am văzut râzând după o zi grea. Ai avut puterea să găsești lumină chiar și în întuneric.
Ea l-a privit lung, apoi și-a sprijinit fruntea de a lui. — Și eu am știut în clipa în care mi-ai spus că nu trebuie să fiu perfectă ca să fiu iubită.
Cu o seară înainte de anunțul oficial al datei nunții, Simona a scris o scrisoare pentru ea însăși. A pliat-o atent și a pus-o într-un jurnal.
„Dragă Simona,
Dacă vei citi asta peste ani, amintește-ți: iubirea nu e trofeul pe care îl ridici, ci mâna pe care o ții când nu mai poți să ridici nimic.
Nu uita să râzi, să te oprești, să trăiești.
Ai crezut că marile meciuri se joacă pe teren. Adevărul e că cel mai greu meci e între inimă și frică — și astăzi, inima a câștigat.”
A zâmbit și a stins lumina.
În dimineața de 20 octombrie, a postat un nou mesaj:
„Ne căsătorim pe 20 mai.
Marea va fi martorul, cerul va fi cortul nostru, iar iubirea — trofeul nostru comun.”
Comentariile curgeau neîncetat. Colegi din circuit, fani din întreaga lume, oameni care o admirau nu doar pentru tenis, ci pentru felul în care își purta inima.
Dar dincolo de tot zgomotul lumii, ea și Andrei trăiau în tăcerea lor frumoasă, acolo unde iubirea nu are nevoie de cuvinte mari.
Seara, pe plajă, ținându-se de mână, priveau apusul.
— Ți-e teamă? a întrebat el.
— Nu. Cred că, pentru prima dată, nu mai fug de nimic.
— Nici măcar de fericire?
Ea a zâmbit. — Nu. Fericirea asta am câștigat-o punct cu punct.
Andrei a scos din buzunar o scoică mică, cu o verighetă ascunsă în ea.
— Asta am găsit-o în ziua în care te-am întâlnit, i-a spus. M-am gândit că, dacă vreodată vei fi a mea, marea ne va binecuvânta.
Ea a privit scoica, apoi l-a îmbrățișat. — Cred că marea a știut înaintea noastră.
Valurile le atingeau picioarele, iar cerul se colora în nuanțe de roz și auriu. În liniștea aceea perfectă, lumea părea suspendată.
În ziua nunții, 20 mai, cerul era senin. Simona purta o rochie albă simplă, fără străluciri inutile. Andrei o aștepta la marginea mării, într-un costum gri deschis. Nu erau camere, doar familie, prieteni și vântul blând care aducea miros de sare.
Când preotul i-a întrebat dacă sunt gata să-și unească destinele, Simona a răspuns fără ezitare:
— Da. Pentru că, după atâția ani în care am luptat să fiu cea mai bună, am învățat că iubirea nu cere să câștigi, ci doar să fii prezent.
Andrei a zâmbit. — Și eu spun da — femeii care mi-a arătat că liniștea poate fi o victorie.
După ceremonie, au rămas pe plajă, desculți. Marea le spăla urmele, dar iubirea rămânea.
— Ce urmează acum? a întrebat ea.
— O viață întreagă, i-a răspuns el. Și poate, câteva seturi jucate în doi.
Ea a râs, ținându-i mâna. — Atunci să înceapă meciul vieții noastre.
Valurile au aplaudat. Soarele s-a coborât lent în orizont. Și undeva, în liniștea acelei seri, Simona Halep — campioana, femeia, iubita — a știut că a câștigat cel mai frumos trofeu: inima unui om care a știut să o iubească exact așa cum este.
