„Regret că te-am adus vreodată pe lume, fiică rușinoasă și scandalos de dezonorantă.”

Era o zi mohorâtă de toamnă în vechiul conac al familiei Radu din Sinaia. Frunzele ruginii acopereau aleile, iar cerul plumburiu se apleca amenințător peste acoperișurile șubrede ale casei. Înăuntru, într-un salon rece, cu tapet scorojit și mobilă grea din lemn de nuc, stătea în picioare domnul Teodor Radu – bătrân, demn, dar cu o față împietrită de furie.

În fața lui, tremura fiica lui, Ilinca – o tânără de 27 de ani, cu ochii roșii de plâns și obrajii palizi. Era îmbrăcată modest, într-o rochie simplă, de un gri spălăcit, care contrasta cu bijuteriile grele și hainele de firmă pe care le purtase în trecut.

— „Regret că te-am adus vreodată pe lume, fiică rușinoasă și scandalos de dezonorantă.”

Cuvintele se prăbușiră peste ea ca o avalanșă de gheață. Le auzise înainte, în șoaptă, în reproșuri tăcute, în tăceri tăioase. Dar niciodată atât de clar, atât de rece, atât de final.

Ilinca crescuse în lux. Era singurul copil al unei familii de aristocrați moderni, cu rădăcini adânci în politica și afacerile României. Tatăl ei, Teodor, era un fost senator influent, devenit magnat imobiliar. Mama ei, Victoria, fusese o celebră balerină, care renunțase la scenă pentru a trăi viața de soție trofeu.

Ilinca fusese crescută ca o prințesă. Avea profesori particulari, vacanțe în Elveția, lecții de pian cu maeștri din Viena. I se spunea constant că era „aleasă”, „specială”, „menită să ducă numele Radu mai departe, cu onoare și distincție.”

Dar odată cu adolescența, ceva se schimbase.

La 19 ani, Ilinca renunțase la universitatea de prestigiu din Londra pentru a se muta într-un apartament modest din Cluj, unde începu o relație cu un pictor controversat – Andrei Lungu, cunoscut pentru stilul său brutalist și opiniile antielitiste.

Tabloidele urlau: „Fiica senatorului Radu, iubită cu un anarhist!”

Apoi a urmat prima apariție publică: o expoziție cu lucrările lui Andrei, în care Ilinca apărea nud, pictată ca o zeiță decăzută, sub titlul „Decăderea clasei conducătoare.”

Teodor Radu înnebunise. Îi retrăsese sprijinul financiar. Îi trimisese avocați. Îi scrisese zeci de scrisori furioase. Dar Ilinca nu se clintise.

După despărțirea de Andrei – consumată în scandal, cu acuzații de infidelitate și abuz – Ilinca nu se întorsese acasă. Refuzase să fie „salvată”. Se înscrisese la Facultatea de Arte din București și începuse să picteze sub pseudonimul I.L.

Lucrările ei, în care ironiza lumea în care fusese crescută, au început să atragă atenția criticilor. Într-un interviu acordat unei reviste culturale, declarase:

— „Sunt copilul rușinii. Am fost crescută într-o cușcă de aur. Acum prefer o grotă săracă, dar adevărată.”

Tatăl ei, citind articolul, suferise un preinfarct. Mama ei începuse să bea.

Într-o iarnă cruntă, Victoria Radu fusese găsită fără suflare, în camera ei din vila de la Constanța. Oficial, fusese un accident vascular cerebral. Neoficial, se șoptea că era vorba de o supradoză de tranchilizante.

Ilinca venise la înmormântare în negru, cu un voal gros, dar fără să plângă. Fusese ținută la distanță de familia extinsă. Niciun cuvânt de împăcare nu fusese rostit între ea și tatăl ei. Doar priviri încărcate de ură și reproș.

După slujbă, în fața mormântului, Ilinca spusese doar:

— „Ai fost prizonieră, mamă. Îți doresc pacea pe care n-ai avut-o aici.”

Teodor, auzind-o, aproape că leșinase de furie.

Anii trecuseră. Ilinca devenise un nume tot mai cunoscut în lumea artistică. Avusese două expoziții internaționale și un catalog publicat în Franța. Trăia din vânzarea tablourilor, refuza sponsorizări, nu accepta interviuri mondene.

Într-o zi, fusese chemată la conac de avocatul tatălui ei. Teodor era pe moarte, slăbit de boală, dar încă lucid.

În salonul rece, i se înmânase un dosar.

— Este testamentul, domnișoară Radu. Tatăl dumneavoastră vrea să vă vorbească înainte de semnătură.

Ea a intrat. El a privit-o cu ură.

Și atunci, din gura lui, au ieșit acele cuvinte:

— „Regret că te-am adus vreodată pe lume, fiică rușinoasă și scandalos de dezonorantă.”

Ilinca nu a spus nimic. A închis ușa și a plecat.

După moartea lui Teodor, Ilinca a găsit într-un sertar, între acte de proprietate și fotografii vechi, o scrisoare nesemnată. Era adresată ei.

„Ilinca, fiica mea, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am avut curajul să fiu sincer. Am fost crud. Am fost un dictator. Ți-am proiectat o viață pe care n-ai vrut-o. Ai ales libertatea și te-am urât pentru asta. Dar în fiecare noapte, când mă rugam pentru mama ta, mă rugam și pentru tine. Ți-am spus că te regret, dar în adâncul sufletului, regret doar că n-am știut să te iubesc altfel.”

Ea a citit scrisoarea în tăcere. A lăsat-o pe pervazul ferestrei, sub o rază de soare ce răzbea timidă printre nori.

Testamentul nu îi lăsa nimic. Totul mergea către fundații, organizații politice și rude îndepărtate. Nu conta. Ilinca nu voia nimic. Voia doar liniște.

Și-a mutat atelierul într-o veche hală industrială. A început o serie de picturi numită „Fiica rătăcită.” Culori negre, linii contorsionate, chipuri șterse, figuri tatonând prin ceață.

A fost invitată la Bienala de la Veneția. A refuzat.

Un reporter a întrebat-o:

— Ce ai vrea să fi știut tatăl tău despre tine?

Ilinca a zâmbit amar.

— Că rușinea nu vine din cum trăiești. Ci din cum iubești. Sau nu iubești.

Într-o zi de primăvară, la aproape un deceniu după moartea părinților, Ilinca s-a întors în Sinaia. Conacul era pustiu, în paragină. Frunzele crescuseră peste alei, crengile se sprijineau de ferestrele sparte.

A intrat în salonul unde auzise acele ultime cuvinte. Podeaua scârțâia, dar aerul era liniștit. Și-a așezat un șevalet în mijlocul camerei și a început să picteze.

A lucrat trei zile. Fără mâncare, fără somn. La final, pe pânză, era chipul tatălui ei – nu așa cum fusese, ci așa cum ar fi vrut ea să fie: un om bătrân, zâmbind, ținându-și fiica de mână.

Tabloul a fost intitulat „Ultima iertare.” L-a trimis unei expoziții fără a-l semna.

A fost declarat „cea mai profundă operă despre reconectare și trauma generațională din arta est-europeană contemporană.”

Dar pentru Ilinca nu conta. Nu mai voia aplauze, nici critici, nici validare. Doar pace.

Și-a închis telefonul, și-a ars jurnalul, și-a cumpărat o casă mică în Apuseni, unde trăia singură, cu un motan bătrân, o bibliotecă plină și un atelier plin de lumină.

Într-o zi, în jurnalul unei reviste obscure, a apărut un citat atribuit anonim:

„Am fost odată rușinea unei familii. Acum sunt doar un om. Și