și îți voi livra tot conținutul într-o singură piesă coerentă.
Începutul unei tăceri
Ploaia bătea mărunt în geamul camerei. Simona stătea la biroul vechi din camera de oaspeți, cu un plic alb în față. Era scrisoarea oficială pe care nu mai voia să o citească a doua oară. Cuvintele din ea îi ardeau memoria, dar nu putea să le șteargă: „Suspendare pentru o perioadă de…” Restul fusese ca un ecou neclar, dar dureros.
În ușa întredeschisă apăru fratele ei, Andrei. Nu îl mai văzuse de două săptămâni, de la conferința de presă unde el alesese să nu stea alături de ea.
— Simona… trebuie să vorbim, spuse el, cu o voce care încerca să pară fermă, dar trăda o neliniște profundă.
— Nu e nimic de spus, răspunse ea, fără să-l privească.
— Ba da, e. Nu poți să te izolezi așa. Eu…
Ea ridică brusc privirea, iar cuvintele ieșiră ca o lamă rece:
— S-a terminat între noi.
Cuvinte grele
Tăcerea care a urmat fusese mai asurzitoare decât orice strigăt. Andrei rămase nemișcat, prins între ușa deschisă și încăperea plină de umbre.
— Nu spune asta… Noi suntem familie, spuse el, făcând un pas înainte.
— Familie? Ai fost lângă mine doar când totul mergea bine. Când am ridicat trofee, erai acolo în poze. Acum… unde erai?
Andrei își trecu mâna prin părul ud de la ploaie.
— Nu știi prin ce am trecut și eu… Presiunea, telefoanele, întrebările…
— Nu te-ai gândit că eu eram în mijlocul furtunii, nu tu?
Ochii lor se întâlniră pentru o clipă. În ei se adunau ani de amintiri, de la copilăria petrecută pe terenurile prăfuite din Constanța, până la lumina orbitoare a marilor stadioane. Și totuși, în momentul acela, totul părea străin.
Amintirile care dor
Simona își amintea primul meci important. Avea 14 ani, iar Andrei fusese cel care îi legase șireturile înainte să intre pe teren. „O să câștigi”, îi spusese el atunci. Și câștigase.
Dar acum, imaginea aceea era înlocuită de altă scenă: Andrei plecând din sală înainte de anunțul oficial al suspendării, evitând privirile jurnaliștilor.
Ea se ridică de la birou și se apropie de geam.
— Ți-ai dorit vreodată să fiu doar sora ta, nu „Simona Halep – campioana”? întrebă ea, cu voce scăzută.
— Da… dar nu cred că a mai fost posibil după ce ai urcat acolo sus, răspunse el, arătând spre cer.
Fisuri invizibile
Tensiunea dintre ei nu apăruse peste noapte. Era acolo de ani de zile, ascunsă sub covorul aparențelor perfecte. Turneele, antrenamentele, interviurile, totul fusese un vârtej. Andrei devenise managerul ei neoficial în primele etape ale carierei, dar cu timpul, diferențele de opinie crescuseră.
Suspendarea nu fusese doar o lovitură profesională, ci și detonatorul unei bombe emoționale.
— Ai ales să taci, Andrei. Și tăcerea ta m-a durut mai mult decât verdictul, spuse ea.
El încercă să răspundă, dar cuvintele i se blocară în gât.
Ecoul străzii
În oraș, presa vuia. Ziarele inventau titluri, televiziunile rulau imagini cu ea de pe teren, iar rețelele sociale erau un amestec de sprijin și acuzații.
Într-o cafenea din centrul Bucureștiului, două femei comentau:
— Ai auzit? A rupt legătura cu fratele ei.
— Normal… la presiunea asta, cine mai rezistă?
Zvonurile alimentau un foc pe care Simona nu mai avea puterea să-l stingă.
O scrisoare netrimisă
Într-o noapte, Simona scrise o scrisoare pe care nu o trimise niciodată:
„Andrei, nu te urăsc. Dar nu mai știu cine ești. Poate că fratele pe care l-am iubit a rămas undeva, într-un timp în care nu eram o povară pentru nimeni. Poate într-o zi ne vom regăsi…”
A împăturit hârtia și a pus-o într-un sertar, lângă medalia de la Wimbledon.
Întâlnirea de la malul mării
La câteva luni după, s-au reîntâlnit pe plaja din Constanța, acolo unde copilăriseră. Vântul aducea miros de sare și amintiri.
— Ți-ai mai gândit la ce ți-am spus? întrebă ea.
— În fiecare zi, răspunse el. Și în fiecare zi mă doare.
Simona privi valurile. Nu era pregătită să ierte, dar nici să-și șteargă fratele din viață.
Adevărul nerostit
Adevărul era că Andrei se simțise depășit de scandal. Unii prieteni îi întorseseră spatele, alții îl acuzaseră că știa mai multe decât recunoscuse.
În adâncul sufletului, el își reproșa că nu a fost mai curajos. Dar mândria îl ținuse departe de scuze.
Pacea fragilă
Într-o seară de decembrie, Andrei a apărut la ușa ei cu o cutie mică. Înăuntru era un șiret alb, vechi, păstrat de la primul ei turneu câștigat.
— Nu știu cum să repar totul, dar știu că nu vreau să te pierd, spuse el.
Simona zâmbi pentru prima dată după mult timp.
Dincolo de cuvinte
Nu s-au împăcat complet în acea seară. Nu există un „final fericit” imediat în astfel de povești. Dar au învățat că uneori, legăturile de sânge nu se rup definitiv, ci se întind până la limită și, dacă ai noroc, nu cedează.
Cuvintele „S-a terminat între noi” rămâneau acolo, ca o cicatrice. Dar, la fel ca orice cicatrice, amintea că rana fusese cândva deschisă — și că, într-un fel, se vindecase.
Leave a Reply