Simona Halep își dezvăluie în sfârșit data nunții în mod public

Nu știu de ce mi-a fost atât de greu să spun un lucru atât de simplu.

Poate pentru că, de-a lungul vieții mele, am învățat că fiecare cuvânt spus public are greutatea unei mingi trimise peste fileu – odată plecat, nu-l mai poți întoarce.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar în dimineața aceea de aprilie, când soarele se ridica peste Constanța și marea se mișca liniștit ca o inimă care respiră adânc, am simțit că a venit timpul.

„E momentul, nu-i așa?”, m-a întrebat el, zâmbind.

Am dat din cap. Nu mai aveam nevoie de cuvinte.

Îmi amintesc fiecare detaliu: ceaiul de iasomie aburind pe masă, telefonul așezat între noi, lumina care cădea pe degetul meu și făcea inelul să strălucească mai mult ca niciodată. Nu era o zi grandioasă, ci una simplă — dar în simplitatea aceea era tot ce aș fi putut cere de la viață.

Deschiderea mesajului pentru presă mi s-a părut un gest uriaș. Am scris de zeci de ori și am șters, ca un copil care învață să spună adevărul. Apoi, fără să mai gândesc, am tastat:

„Cu inimile pline de bucurie, am ales ziua în care vom spune DA. Data nunții noastre este 17 august.”

Atât. Nimic mai mult.

Un rând curat, simplu, dar care purta în el tot drumul meu de până acum.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Când am închis telefonul, am simțit o liniște ciudată. Era o liniște diferită de cea de după un meci câștigat sau pierdut. Era liniștea unei femei care, după ani de luptă, nu mai trebuie să demonstreze nimic.

Au fost ani grei. Ani în care m-am definit prin rezultate, clasamente, statistici, dar nu prin zâmbete.

Însă iubirea… iubirea a venit într-un moment în care nu mai credeam în povești.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

L-am cunoscut într-o seară de vară, la o petrecere mică, aproape anonimă. Nici nu știam cine invitase pe cine, dar îmi amintesc clar clipa în care am ridicat privirea și ochii noștri s-au întâlnit. Nu era genul de moment cinematografic, ci ceva mai real — o liniște care se instala între doi oameni și spunea tot ce trebuia.

El nu m-a întrebat despre tenis, nici despre scandaluri, nici despre revenire. M-a întrebat dacă îmi place marea. Am râs și i-am spus că marea e acasă pentru mine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Atunci trebuie să te aduc înapoi acolo ori de câte ori o pierzi”, mi-a spus.

Așa a început.

Nu cu flori, nu cu promisiuni, ci cu gesturi mici: un mesaj dimineața, o cafea împărțită, o mână pe umăr când tăceam.