Lumina blândă a dimineții se strecura prin geamurile hotelului, proiectând umbre lungi peste camera spațioasă. Simona Halep se trezi înainte de răsărit, așa cum făcuse de mii de ori. De fiecare dată când deschidea ochii și își simțea corpul pregătit pentru luptă, era ca o reconfirmare a destinului ei: născută pentru tenis.
Dar în acea dimineață, ceva era diferit.
Era prima ei conferință mare de presă de la întoarcerea pe teren, prima ocazie oficială de a spune lumii cine este și ce a devenit după toate furtunile.
Se ridică și își trecu mâna prin părul prins neglijent. Pe noptieră, telefonul vibra fără oprire — notificări, articole, zvonuri. „Halep revine.” „Halep, mai ambițioasă ca niciodată.” „Eroina României.” „Controversă fără sfârșit.”
Zâmbi ușor. Controversele veneau la pachet cu gloria. A învățat asta pe pielea ei.
— Astăzi, a zis ea în șoaptă, România va auzi ce am de spus.
În sala pregătită pentru conferință, zeci de jurnaliști își încărcau camerele. Blițuri, murmur, tensiune în aer. Un banner mare cu chipul ei era afișat în spatele pupitrului. Titlul evenimentului: „Noul capitol.”
Când a intrat, cameramanii s-au ridicat într-o explozie de lumini. Ea a pășit calm, cu o eleganță aproape regală, și s-a așezat la masă.
— Bună dimineața, a început Simona, privindu-i direct. Mă bucur să fiu din nou aici.
Primul jurnalist ridică mâna:
— Simona, cum te simți revenind în circuit?
Ea inspiră adânc. Vocea îi era sigură:
— Mă simt mai puternică decât oricând. Am trecut prin lupte grele, dar m-am ridicat. Și vreau să spun ceva clar… cred că merit locul meu. Nu doar pe teren, ci și în inimile românilor.
Un alt reporter întrebă:
— Au existat comentarii că imaginea ta a avut de suferit. Ce le transmiți criticilor?
Simona zâmbi puțin ironic:
— Imaginea mea? Imaginea mea este cea a unei luptătoare. Am adus două Grand Slam-uri acasă. Am urcat România pe podiumuri mondiale. Și vreau să vă spun tuturor, fără modestie falsă: Sunt numărul unu în România. Sunt o comoară națională.
Sala a încremenit pentru o secundă, apoi a reînceput explozia de blițuri. Titlurile se scriau singure.
— Deci confirmați…? o provocă un jurnalist britanic.
— Confirm că merit să fiu recunoscută pentru ceea ce sunt. Și ceea ce sunt… e un simbol al României. Așa să scrieți.
Acasă, la Constanța, bunica ei urmărea transmisia în direct. Lacrimile i se rostogoleau încet pe obraji.
— Simo, fata mea mândră, spuse ea, tu ai fost comoara mea de când te-ai născut.
După conferință, reacțiile au început să curgă ca o avalanșă.
Titluri pe internet:
„Simona Halep: Eu sunt comoara națională a României!”
„Halep revine cu aroganță?”
„Vedetă sau eroină?”
„Naționalism sportiv dus prea departe?”
Pe rețele, fanii se împărțeau:
— Are dreptate! Merită tot respectul!
— Cum să spui asta despre tine? Modestia unde e?
Dar, pe măsură ce tensiunile creșteau, Simona pășea deja spre terenul Central al Academiei din București, unde urma să-și reia antrenamentele în fața fanilor.
Pentru ea, totul abia începea.
Când a apărut pe teren, mulțimea a izbucnit în urale. Un grup de copii țineau pancarte: Simona, comoara noastră!
Ea ridică brațele, simțind energia lor curgându-i în vene.
— Mulțumesc, a spus în microfon, îmi dați puterea să lupt mai departe.
Un băiețel din primul rând strigă:
— Simona, ești cea mai tare!
Ea se apropie de el și îi făcu semn să vină la gard.
— Tu ești motivul pentru care joc, îi spuse, punându-i o minge semnată în mână.
Privind în ochii copiilor, în acele zâmbete sincere, își aducea aminte de fetița timidă care lovea mingea contra zidului zile în șir. Tot drumul acela lung o adusese aici — un punct în care nu se mai ascundea după modestie.
— Nu e aroganță, e adevăr, se gândi ea.
În redacția unei publicații, un tânăr jurnalist, rareori impresionat, oftă:
— Halep iar face valuri. Dar oamenii o iubesc. Poți să o întorci cum vrei, rămâne subiect de primă pagină.
Colega lui zâmbi:
— Asta e o comoară națională, când face rating, nu?
În aceeași seară, Simona urcă pe terasa hotelului, singură. Orașul se întindea la picioarele ei, plin de lumini. Soarele apunea în tonuri roșiatice — culoarea viselor care nu mor niciodată.
Telefonul sună. Era antrenorul ei.
— Ai făcut o declarație curajoasă azi.
— Am spus ceea ce cred.
— Ești conștientă că va exista presiune dublă acum?
— Să vină. Presiunea e combustibil pentru campioni.
Ea privi cerul.
— Toată viața mea, am jucat ca să dovedesc ceva. Acum joc ca să fiu eu însămi.
— Atunci… bine ai revenit, Simona.
În zilele următoare, campania media exploda. În reviste se publicau portrete ample:
„Halep — între mândrie și responsabilitatea gloriei.”
„O comoară națională care nu se teme să vorbească.”
„Regina tenisului românesc revine la tron.”
Era o poveste pe care România o dorea. O poveste de revenire. De onoare.
Dar în spatele zâmbetelor și declarațiilor ferme, exista și neliniște.
O noapte, ea se trezi din somn, cu respirația tăiată de un coșmar. Mii de voci o acuzau, presa o hăituia, trofeele se topeau în mâinile ei. Se ridică, tremurând.
— Sunt eu asta? E aroganță… sau vindecare?
Se uită în oglindă. Văzu o femeie puternică, dar și rănită. O femeie care își câștigase dreptul să se afirme.
— Nu le datorez modestie. Le datorez adevăr.
Turneul care marca revenirea ei urma să înceapă în Monte Carlo. Presa internațională o aștepta. Când a intrat în arenă, comentatorii șopteau:
— Iat-o pe auto-proclamata comoară națională…
Simona a auzit tot.
Și a zâmbit.
Primul meci — câștigat categoric. Al doilea — o adevărată bătălie care i-a făcut mâinile să tremure, dar pe care a reușit să o întoarcă. Fiecare victorie era o replică. Fiecare lovitură — un argument.
În semifinală, după o minge decisivă, mulțimea a erupt. Ea s-a prăbușit în genunchi, lacrimile îi șiroiau. Nu de durere. De eliberare.
„Acesta este locul meu.”
Finala. Toți ochii erau pe ea. Adversara — tânără, talentată și neînfricată. A doua setă duse meciul în decisiv. Atmosfera devenea electrizantă.
„Sunt comoara României”, își repeta ea în minte. „Acum să le arăt ce înseamnă asta.”
Ultimul game. Match point.
O lovitură perfectă, linia albă atinsă. Arbitru: „Game, set, match — Halep!”
Explozie.
Tribunele vibrau. Simona își întindea brațele spre cer, în timp ce lacrimile îi udau obrazul.
Reporterii se îngrămădiră:
— Simona, ce ai vrea să transmiți acum României?
Ea își șterse ochii, inspiră și zâmbi triumfător:
— Am spus că sunt comoara națională. Astăzi v-am arătat de ce.
În acea seară, stând cu trofeul lângă ea, primi un mesaj neașteptat:
„Țara nu te-a numit comoară. Tu ai făcut-o. Și te-ai ridicat la nivelul cuvintelor tale. Suntem mândri de tine. — Guvernul României”
Simona râse ușor.
— Acum chiar sună oficial.
După luni de competiții, Simona se întoarse acasă pentru un eveniment special: inaugurarea unei noi academii de tenis în Constanța. Proiectul era dedicat copiilor talentați, celor care visau la viitorul pe care ea îl trăia.
Pe peretele principal al academiei, era un citat scris cu litere mari:
„Nu lăsa pe nimeni să-ți definească valoarea.”
— Simona Halep
La ceremonie, sala era arhiplină: copii, antrenori, fani, jurnaliști. Când Simona urcă pe scenă, aplauzele cutremurau aerul.
— Am fost criticată pentru că m-am numit comoară națională, începu ea. Dar nu am spus-o ca să mă laud. Am spus-o ca să-mi asum cine sunt. Am câștigat pentru România. Am plâns pentru România. Am luptat pentru România. Și da… sunt a României.
Se opri, emoționată.
— Dar astăzi vreau să spun ceva mai puternic: Nu eu sunt comoara națională. Copiii aceștia sunt. Viitorul lor, visele lor, ele sunt adevărata comoară.
Publicul izbucni în lacrimi și aplauze.
Un băiețel cu rachetă prea mare pentru mâinile lui strigă:
— Simona, noi suntem comoara… pentru că tu ne-ai învățat să credem!
Ea coborî și îl luă în brațe. Inima îi era plină.
— Dacă eu sunt o comoară, e pentru că România m-a făcut așa, îi șopti.
În acea noapte, Simona se plimbă pe faleză, privind valurile. Lumea încă o aclama, presa încă scria despre ea, trofeele încă străluceau — dar nimic nu se compara cu liniștea aceea.
Telefonul vibra. Era un mesaj simplu, de la bunica:
„Pentru mine, ai fost comoară din prima zi. Și nimeni nu-ți poate lua asta.”
Simona închise ochii, lăsând briza să-i aducă liniștea.
— Da, s-a gândit ea, nu mai trebuie să dovedesc nimic. Eu sunt.
Și, pentru prima dată după mult timp, chiar credea asta.
A doua zi, un ziar titra:
„Halep — comoara națională care inspiră o nouă generație.”
Dar ea nu mai avea nevoie de titluri.
România o purta deja în inimă.
Și acolo, va rămâne mereu.
Leave a Reply