Simona nu își imaginase vreodată că ziua aceasta va veni. În copilăria ei, tatăl fusese stâlpul care o învățase să creadă că tenisul poate fi o scăpare, o șansă, un drum către altceva decât modestia cartierului în care crescuse. Îi cumpărase prima rachetă, chiar dacă era la mâna a doua, și o dusese pe terenuri improvizate, acolo unde mingile săreau strâmb și liniile erau desenate cu cretă pe asfalt crăpat. Iar ea, micuță, cu ochii mari și visători, îl privise ca pe un erou.
Dar eroii copilăriei se pot prăbuși. Și uneori se prăbușesc chiar sub greutatea banilor.
Ani la rând, după ce succesul venise și premiile se adunaseră, Simona își ajutase tatăl. Îi plătise datorii vechi, îi cumpărase o casă, îi finanțase afaceri neprofitabile, îi asigurase confortul unei vieți pe care altfel nu și-ar fi permis-o. Totul fusese făcut din iubire și loialitate. Știa că fără el nu ar fi urcat scările succesului. Dar, pe măsură ce anii treceau, simțea că tatăl ei nu mai cerea ajutor, ci pretindea.
„Ai câștigat milioane, nu-ți lipsește nimic”, îi spusese el într-o zi, când ea încercase să-i explice că nu poate acoperi a suta oară pierderile unei firme de transport falimentare. „Ce contează câteva sute de mii pentru tine? Dacă nu mă ajuți, înseamnă că ai uitat cine te-a făcut ceea ce ești.”
Cuvintele acelea o sfâșiaseră.
Și totuși, în ciuda lacrimilor, în ciuda frustrării, Simona plătise din nou.
Ani de zile ciclul se repetase. Dar acum, după ce descoperise că tatăl își amanetase cadourile oferite chiar de ea și își finanțase escapade luxoase pe numele ei, răbdarea se terminase. Într-o dimineață de toamnă, cu vocea tremurândă, îi spusese avocatului: „Vreau să-mi recuperez tot ce am cheltuit pentru el. Fiecare leu. Nu mai pot continua așa.”
Sala de judecată
În ziua procesului, sala era arhiplină. Jurnaliști, curioși, fani și detractori — toți se înghesuiau să prindă un loc. Cazul devenise o senzație mediatică: „Campioana care își dă tatăl în judecată” suna prea șocant ca să nu fie discutat zilnic pe primele pagini.
Simona a intrat în sală cu pași fermi, dar inima îi bătea năvalnic. Purta un costum sobru, albastru închis, și o privire care încerca să nu trădeze furtuna din interior. Avocatul ei, un bărbat tânăr dar cu reputație de neînduplecat, îi șopti: „Respiră. Azi spui adevărul. Asta e tot ce contează.”
În fața lor, pe banca pârâtului, tatăl ei stătea cu brațele încrucișate. Îmbătrânise vizibil, dar încă avea acel aer autoritar care cândva o inspirase. Acum, însă, privirea lui era plină de reproș.
Judecătoarea, o femeie cu experiență, deschise ședința. „Avem astăzi un caz neobișnuit, dar important. Reclamanta, Simona, solicită rambursarea sumelor de bani pe care susține că le-a cheltuit în mod repetat pentru a-l sprijini pe tatăl său. Vom asculta argumentele ambelor părți.”
Declarațiile Simonei
Când i-a venit rândul, Simona s-a ridicat. Vocea îi era clară, dar încărcată de emoție.
„Doamnă judecător, am crescut cu respect față de tatăl meu. Tot ce am realizat în tenis i se datorează, într-un fel. Dar succesul meu a devenit și povara mea. Ani la rând i-am plătit datoriile, i-am cumpărat bunuri, i-am finanțat proiectele. Sumele se ridică la milioane de euro. Am făcut-o din dragoste, dar la un moment dat am realizat că nu mai era vorba de ajutor, ci de abuz. Ceea ce cer astăzi nu este răzbunare, ci dreptate. Vreau să fie recunoscut faptul că am fost exploatată chiar de cel care trebuia să mă protejeze.”
În sală se făcu liniște. Unii dădeau din cap aprobator, alții șopteau consternați.
Apărarea tatălui
Tatăl ei se ridică apoi. Încercă să pară calm, dar vocea îi era ușor răgușită.
„Doamnă judecător, am crescut-o singur pe această fată. Am sacrificat tot ce aveam ca ea să poată juca tenis. Am investit ani, sănătate, și bani puțini, dar prețioși. Tot ce mi-a dat mai târziu a fost o răsplată firească, nu un împrumut. Cum să își ceară un copil banii înapoi de la părintele care l-a crescut? Este o insultă. Și o rușine publică.”
Cuvintele lui au stârnit murmure. Presa nota frenetic.
În zilele ce au urmat, ziarele și televiziunile au transformat cazul într-un spectacol. Titluri precum „Fiica nemulțumită își execută tatăl” sau „Adevărul din familia campioanei” erau peste tot. Unii o acuzau pe Simona de ingratitudine, alții o apărau cu pasiune, amintind de povești similare de abuz financiar în familii celebre.
Simona însă se închidea tot mai mult în sine. Noaptea nu putea dormi. Îi răsunau în minte amintiri: cum tatăl o învățase să servească prima dată, cum o încurajase după prima înfrângere, cum o strânsese în brațe după primul trofeu. „Oare sunt un monstru?” se întreba. Dar apoi își amintea mesajele de șantaj: „Dacă nu îmi dai banii, distrug tot ce ai construit.” Și atunci se înăsprea.
Avocatul ei prezentă dovezi: transferuri bancare de milioane, contracte semnate pe numele ei, bilete de avion de lux, hoteluri exclusiviste. Toate plătite de Simona, dar folosite de tatăl ei.
„Aceasta nu este recunoștință familială, este exploatare sistematică”, spuse avocatul.
De partea cealaltă, tatăl aduse martori care povestiră cum el fusese mereu alături de ea în carieră, cum îi făcuse programul de antrenament, cum renunțase la locul de muncă pentru a o sprijini. „Tot ce a făcut ea, a făcut datorită mie. Iar acum vrea să-mi pună cătușe
După săptămâni de audieri, procesul ajunse la final. Judecătoarea ceru pledoariile finale.
Avocatul Simonei: „Nimeni nu contestă efortul tatălui în copilărie. Dar acest caz nu se referă la trecut, ci la prezent. Faptele arată clar că a transformat dragostea fiicei sale într-o sursă de venit perpetuă. A venit timpul ca acest cerc vicios să înceteze.”
Avocatul tatălui: „Nu putem cuantifica iubirea în cifre. Dacă astăzi un copil își poate judeca părintele pentru sprijinul oferit, ce fel de societate mai construim?”
Simona simțea cum îi tremură mâinile. În ochi i se adunau lacrimi. Știa că indiferent de verdict, legătura cu tatăl ei nu va mai fi niciodată la fel.
Verdictul
Într-o dimineață ploioasă, judecătoarea reveni cu decizia.
„După analizarea probelor, instanța constată că reclamanta a furnizat sume de bani considerabile pârâtului, nu sub formă de cadou ocazional, ci ca plăți repetate și impuse. Instanța admite parțial cererea reclamantei și obligă pârâtul la rambursarea unei părți substanțiale din sumele solicitate.”
Simona închise ochii și inspiră adânc. Nu era o victorie totală, dar era un început. Un semnal că vocea ei fusese auzită.
După proces
Presa exploda cu titluri. Unii o numeau „eroina care a avut curaj să rupă lanțul abuzului”. Alții o acuzau de „trădare”. Prieteni și foști colegi din circuitul de tenis îi trimiteau mesaje de sprijin.
Într-un interviu rar, Simona spuse: „Nu am dat în judecată tatăl pe care l-am iubit, ci omul care a uitat să fie tată. Îmi doresc să nu fi fost nevoie de asta. Dar uneori, ca să te salvezi, trebuie să spui ‘ajunge’ chiar și celor pe care îi iubești.”
Ani mai târziu, privind înapoi, Simona avea să scrie în jurnal: „Poate că oamenii mă vor judeca pentru că mi-am dat tatăl în judecată. Dar eu știu adevărul: am luptat nu pentru bani, ci pentru demnitate. Am învățat că iubirea adevărată nu cere sacrificii nesfârșite, nu șantajează și nu consumă. Și am înțeles, în sfârșit, că uneori trebuie să îți salvezi propriul suflet, chiar dacă asta înseamnă să renunți la trecut.”
Leave a Reply