Ana Radu era, fără îndoială, cea mai strălucitoare stea a tenisului românesc din ultimii ani. Cu un palmares care includea trei titluri de Grand Slam și o ascensiune fulgerătoare în clasamentul WTA, era adorată de public, venerată de tineri sportivi și respectată în circuitul internațional. Presa o numea „moștenitoarea dinamicii Simonei Halep”, iar fanii o numeau simplu: Ana.
Dar, în spatele zâmbetului de pe teren și al interviurilor calculate, Ana ascundea un secret care îi frământa sufletul încă din adolescență. Într-o societate în care conformismul era regulă, Ana trăia o luptă interioară dureroasă. Știa că este lesbiană încă de la 15 ani, dar și-a înăbușit orice impuls de sinceritate, convinsă că adevărul i-ar distruge cariera. Cel mai mult se temea însă de reacția părinților – în special a tatălui ei, Mihai Radu, fost jucător de rugby, un bărbat dur, conservator și extrem de mândru de „fiica lui perfectă”.
La 28 de ani, Ana era în vârful carierei. Tocmai câștigase Roland Garros-ul pentru a doua oară, într-o finală de vis. La conferința de presă, un jurnalist o întrebase ce planuri are în afara tenisului. Ana a zâmbit timid și a spus, pentru prima oară în viață, cu voce tremurată:
— Vreau să trăiesc în adevăr. Să iubesc liber. Să nu mă mai ascund.
A fost un indiciu subtil, dar care a aprins rețelele sociale și a ridicat semne de întrebare în rândul fanilor. În zilele ce au urmat, Ana a postat pe contul ei de Instagram o fotografie alături de partenera sa, o artistă plastică franceză pe nume Camille, cu mesajul: „Dragostea nu are gen. Dragostea este libertate.”
A fost începutul furtunii.
La câteva ore după postare, telefonul Anei a început să sune. Zeci de prieteni, colegi din circuit, agenți de presă și chiar câțiva sponsori voiau să discute. Dar cel mai dureros apel a fost de la tatăl ei.
— Ai distrus tot, Ana, a spus vocea lui Mihai cu o răceală nemaiîntâlnită. Cum ai putut să ne faci asta?
— Tată, eu sunt tot eu. Doar că… acum nu mai vreau să trăiesc cu frică.
— Pentru mine, fiica mea a murit. Nu mai există Ana Radu. Există doar o rușine care poartă numele nostru.
Telefonul s-a închis fără alte cuvinte. Ana a izbucnit în plâns în brațele lui Camille. Fusese momentul de care se temuse toată viața, și totuși, în mod paradoxal, se simțea ușurată.
Reacțiile publice au fost împărțite. Un val de susținere a venit din partea unor vedete internaționale: Billie Jean King, Martina Navratilova, chiar și Rafael Nadal au postat mesaje de încurajare. O mare parte a fanilor români, însă, au fost critici, iar presa tabloidă a exploatat fiecare detaliu cu titluri incendiare.
„Ana Radu, din eroina tenisului în simbolul decadenței” – titra un ziar de scandal.
Federația Română de Tenis a emis un comunicat ambiguu, în care își exprima „speranța că viața privată nu va umbri performanțele sportive”.
Dar adevărata durere venea din tăcerea familiei. Nici mama ei nu mai răspundea la mesaje. Frații ei, deși nu o condamnau public, au refuzat să o susțină. Casa copilăriei, unde cândva se întorcea după fiecare turneu, îi era acum interzisă.
Într-o zi, Ana s-a privit în oglindă și și-a spus: „Poate că nu o să mai fiu niciodată fiica pe care o voiau. Dar sunt femeia care am nevoie să fiu.”
A urmat o perioadă de transformare. A angajat un psihoterapeut, a început să mediteze, să scrie și să se implice în campanii pentru drepturile comunității LGBTQ+ în sport. A fost invitată să țină discursuri în universități din Europa și a fost premiată de Amnesty International pentru curajul său.
În ciuda respingerii familiei, Ana a început să se vindece. Cu Camille alături, a descoperit un alt tip de iubire: blândă, răbdătoare, autentică.
După o pauză de șase luni, Ana s-a întors în circuit. A fost primită cu aplauze la Wimbledon, unde și-a făcut debutul într-un nou echipament pe care scria discret: „Adevărul eliberează.”
Fanii i-au făcut o primire călduroasă, iar la conferință a spus:
— Nu mă întorc doar ca jucătoare. Mă întorc ca femeie liberă. Și le mulțumesc celor care m-au susținut. Celorlalți… le doresc să învețe că iubirea nu e o amenințare, ci o binecuvântare.
A jucat excelent și a ajuns până în semifinale, demonstrând că forța interioară poate transforma durerea în performanță.
După meciul de la Wimbledon, în camera ei de hotel, Ana a primit o scrisoare.
Era de la tatăl ei.
„Ana,
Am fost orb. Nu am înțeles că fericirea ta nu trebuie să arate ca fericirea mea. Am fost mândru de tine pentru victorii, dar acum îmi dau seama că adevărata ta victorie este altundeva.
Încă îmi e greu să accept. Încă lupt cu rușinea pe care societatea ne-a învățat-o. Dar vreau să știi că, în fiecare seară, mă uit la fotografiile noastre și îmi dau seama că mi-e dor de fiica mea. Dacă vrei să vorbim… sunt aici.
– Tatăl tău.”
Ana a citit de mai multe ori acele rânduri, cu lacrimi în ochi. Nu era o iertare completă. Dar era un început.
Întâlnirea cu tatăl ei a avut loc câteva luni mai târziu, în casa părintească. A fost o conversație grea, cu pauze lungi și multe emoții nespuse. Dar în ochii lui Mihai nu mai era furie, ci regret.
— Încă nu înțeleg tot, a spus el, privind în podea. Dar te iubesc. Și dacă tu spui că asta e fericirea ta, atunci n-am dreptul să ți-o iau.
Ana l-a îmbrățișat, pentru prima dată după ani. Știa că vindecarea completă va lua timp, dar nu mai era singură în luptă.
Trei ani mai târziu, Ana Radu avea o autobiografie bestseller: „Între linia de fund și linia adevărului”. Avea și o fundație care sprijinea tinerii sportivi LGBTQ+ din Europa de Est. Relația cu Camille era mai puternică ca niciodată, iar tatăl ei venise să o vadă câștigând ultimul său titlu la US Open.
După meci, Mihai Radu a fost văzut în tribună, aplaudând în picioare, cu o lacrimă pe obraz.
Într-un interviu, Ana a spus:
— Dacă aș putea da timpul înapoi, n-aș schimba nimic. Drumul spre libertate e dureros, dar
Leave a Reply